© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 2 aprilie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza „Ruta-Prim” S.R.L. v. Republica Moldova (cererea nr. 24284/15).
În fața Curții, societatea reclamantă a susținut că anularea hotărârii instanței de apel favorabile acesteia, ca urmare a admiterii unui recurs formulat tardiv în fața Curții Supreme de Justiție, contravenea principiului securității raporturilor juridice și obligației de a motiva în mod suficient hotărârile judecătorești, conform Articolului 6 § 1 din Convenție.
În fapt, societatea reclamantă exploata linii de autobuz în mun. Chișinău. În urma obligației impuse de către autoritățile publice locale de a transporta gratuit anumite categorii de pasageri, aceasta a introdus o acțiune în instanța de judecată pentru pierderile suferite.
La 11 octombrie 2013, Judecătoria Chișinău, sediul Centru a obligat pârâții să plătească solidar despăgubiri societății reclamante. La 2 aprilie 2014, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea instanței de fond.
La 29 august 2014, reprezentantul pârâților a formulat o cerere de recurs la Curtea Supremă de Justiție, în care menționa faptul că recepționase hotărârea abia la 26 august 2014, anexând o confirmare pe care o semnase la acea dată.
În referința sa, societatea reclamantă a susținut că, potrivit registrelor instanței de apel, corespondența fusese expediată pârâților la 12 mai 2014, iar conform registrului de înregistrare al autorității locale, aceasta a fost recepționată la 19 mai 2014.
La 26 noiembrie 2014, instanța supremă a admis recursul pârâților, considerându-l depus în termenul legal, fără a se pronunța asupra argumentelor invocate de către societatea reclamantă. Prin urmare, hotărârea Curții de Apel Chișinău din 2 aprilie 2014 a fost casată și cauza a fost trimisă spre rejudecare.
La 28 mai 2015, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea pârâților, a casat hotărârea instanței de fond și a respins ca nefondată acțiunea societății reclamante. La 12 noiembrie 2015, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea instanței de apel.
Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea a observat că instanța supremă nu s-a pronunțat asupra celor invocate de către societatea reclamantă, privind tardivitatea introducerii recursului de către pârâți. Ea a reținut că acest motiv se baza pe elemente de probă furnizate de către partea interesată, și anume copii ale registrelor de înregistrare a corespondenței de la instanța de apel și de la autoritățile publice locale. Acest motiv era unul important în măsura în care, în cazul în care judecătorii l-ar fi considerat întemeiat, decizia instanței de apel favorabilă societății reclamante ar fi devenit definitivă.
Curtea a considerat, așadar, că acest argument cerea un răspuns specific și explicit. Curtea Supremă de Justiție a omis însă să facă acest lucru și nu a fost posibil de determinat dacă ea a neglijat pur și simplu motivul invocat sau dacă a dorit să îl respingă și, în această din urmă ipoteză, din ce motiv.
În plus, Curtea a reținut constatările făcute de către instanța supremă în cadrul procedurii de revizuire inițiate de către Agentul guvernamental, potrivit cărora probele menționate anterior, furnizate de către societatea reclamantă, erau inadmisibile. Cu toate acestea, ea precizează că aceste evoluții au avut loc după încheierea procedurii principale și după comunicarea prezentei cauze Guvernului și că, în absența unei recunoașteri explicite sau de fond a încălcării Convenției, acestea nu sunt de natură să retragă calitatea de victimă societății reclamante.
Prin urmare, considerațiile de mai sus au permis Curții să concluzioneze că decizia Curții Supreme de Justiție din 26 noiembrie 2014 nu a fost suficient argumentată și, prin urmare, procedura națională nu a fost una echitabilă și conformă Articolului 6 § 1 din Convenție.
Cu privire la plângerea societății reclamante în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că nu este necesar să se pronunțe în mod separat, iar prejudiciul material presupus suferit de către societatea reclamantă nu putea face obiectul prezentei plângeri, având în vedere posibilitatea revizuirii procedurii naționale în baza art. 449 lit. h) din Codul de procedură civilă.
Curtea a acordat societății reclamante 3.600 EUR pentru prejudiciul moral și 2.100 EUR pentru costurile și cheltuielile pe care aceasta le-a suportat în cadrul procedurilor în fața Curții.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
