© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 26 martie 2024 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza V.I. v. Republica Moldova (nr. 38963/18).
Cererea se referă la plasarea nevoluntară a reclamantului într-un spital de psihiatrie și la pretinse rele tratamente asupra sa, precum și la eșecul autorităților naționale de a efectua o anchetă efectivă în privința plângerilor sale de rele tratamente.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul suferă de dizabilitate mintală ușoară. După decesul mamei sale în anul 2005 și a decesului tatălui în detenție, în anul 2009, reclamantul s-a aflat în îngrijirea mătușii sale din 2005 până în 2012. În perioada 2012-2014, primarul comunei Ciutești a acționat în calitate de autoritate tutelară și reprezentant legal al reclamantului. În 2013, reclamantul a fost plasat temporar în Centrul de resocializare a copiilor „Casa Așchiuța” și, ulterior, în Centrul de Plasament „Regina Pacis”. Ulterior, el a fost înscris la școala-internat din or. Rezina pentru desfășurarea anului de studii 2013-2014, unde s-a aflat până la 16 iunie 2014. Din motiv că reclamantul suferea de o ușoară dizabilitate mintală, în perioada 2012-2013, reclamantul a fost internat de mai multe ori pentru tratament la Spitalul Clinic de Psihiatrie Codru (în continuare „Spitalul de psihiatrie”).
La 29 mai 2014, administrația școlii-internat Rezina a solicitat primarului com. Ciutești să identifice o instituție unde ar putea fi plasat reclamantul în timpul vacanței de vară.
Câteva zile mai târziu, aparent, fără o examinare medicală a reclamantului, un medic din Nisporeni a eliberat un bilet de trimitere pentru internare într-un spital de psihiatrie pentru tratament psihiatric, indicând un diagnostic de „dizabilitate mintală ușoară și sindrom psihopatologic decompensat (sindrom psihopatiform) cu iritabilitate și nervozitate”. Ulterior, Comisia raională Nisporeni pentru protecția copilului aflat în dificultate a recomandat internarea reclamantului pentru tratament într-un spital specializat cu plasarea ulterioară într-un serviciu de îngrijire la nivel local. Drept urmare, reclamantul a fost transportat la Spitalul de psihiatrie împotriva voinței sale, spunându-i-se că este dus la o tabără de vară, abia mai târziu anunțându-l că va fi internat în spital pentru trei săptămâni. Cu toate acestea, la sfârșitul celor trei săptămâni, la 7 iulie 2014, nimeni nu a venit la spital să-l preia.
La 22 iulie 2014, administrația Spitalului de psihiatrie a solicitat primarului com. Ciutești să preia reclamantul pentru a-l putea externa din spital. Cu toate acestea, reclamantul a rămas în continuare internat în secția pentru copii pentru încă două luni, înainte de a fi transferat în secția pentru adulți. La momentul evenimentelor, raportul medical al medicilor din Spitalul de psihiatrie a descris comportamentul reclamantului ca fiind unul antisocial, impulsiv și agresiv.
Ulterior, administrația spitalului i-a cerut de mai multe ori primarului com. Ciutești și administrației școlii-internat să preia reclamantul din spital. La 10 octombrie 2014, administrația spitalului a solicitat intervenția consiliului local Nisporeni, ulterior, în lipsa oricărei reacții, a contactat Avocatul Poporului și Centrul pentru Drepturile Omului.
În rezultatul vizitei la Spitalul de psihiatrie și a evaluării situației privind dezvoltarea și nevoile reclamantului, Serviciul de asistență psihopedagogică din Nisporeni, care de fapt au fost primii vizitatori pe care i-a avut reclamantul în timpul spitalizării sale, a conchis că el nu era un copil cu nevoi educaționale speciale, limbajul și dezvoltarea cognitivă, dezvoltarea comportamentului socioemoțional erau normale pentru vârsta sa; capacitatea sa de a face față situațiilor sociale și situații stresante era slab dezvoltată.
La 5 noiembrie 2014, verișoara reclamantului a fost numită în calitate de tutore al reclamantului, iar două zile mai târziu reclamantul a fost externat. Potrivit fișei medicale, la internarea sa în spital, reclamantului i-a fost prescris un tranchilizant (diazepam sub formă de pastile) și, începând cu luna iulie – septembrie 2014, reclamantului i-au fost administrate tranchilizante (diazepam și difenhidramină) și neuroleptice (risperidonă și levopromazină). În perioada septembrie-noiembrie 2014, reclamantului i-au fost administate neuroleptice (clorpromazină, risperidonă și levopromazină), tranchilizante (diazepam și difenhidramină), anticonvulsivante (acid valproic), nootrope (vinpocetină), medicamente pentru a contracara supradozele de tranchilizante (dietilamida acidului nicotinic) și medicamente pentru cardiaci (beta-blocante).
În urma unei plângeri penale depuse de către reclamant cu privire la internarea în Spitalul de psihiatrie și externarea sa tardivă, la 13 ianuarie 2015 a fost inițiată o anchetă penală. Reclamantul a susținut că autoritățile l-au internat și abandonat în spitalul de psihiatrie, fiindu-i administrate tranchilizante și medicamente neuroleptice în pofida vârstei și a diagnosticului său și că, în consecință, a dezvoltat sindromul neuroleptic malign, o afecțiune care îi pune în pericol viața. În consecință, primarul com. Ciutești a fost învinuit de neglijență în serviciu, iar cauza penală a fost trimisă în judecată.
Prin sentința Judecătoriei Nisporeni din 15 iunie 2016, primarul com. Ciutești a fost achitat. Instanța a constatat că în competențele primarului nu se regăsesc atribuții care ar ține de externarea reclamantului din spital și că acest fapt era de competența Direcției pentru protecția copilului Nisporeni, care trebuia să identifice o instituție pentru plasarea reclamantului după externarea sa din spital. Această sentință a fost contestată cu apel atât de către reclamant, cât și de către procuror. Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 6 iunie 2017 primarul com. Ciuteștia fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare cu executare pentru că abandonase reclamantul în spital. Instanța i-a acordat reclamantului 60.000 de lei pentru prejudiciul moral. Reclamantul a contestat această decizie la Curtea Supremă de Justiție. La 12 decembrie 2017, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de apel și a achitat primarul pe toate capetele de acuzare.
Ce de-a doua anchetă penală referitoare la acuzațiile de tortură și rele tratamente privind plângerile reclamantului referitoare la administrarea de neuroleptice, transferul său în secția pentru adulți și abuzurile la care fusese supus în spital, nu s-a finalizat cu trimiterea cauzei în judecată. Procesul penal a fost încetat la 29 septembrie 2015 pe motivul lipsei semnelor componenței de infracțiune prevăzute de art. 1661 Cod penal. Urmare a contestării ordonanței la judecătorul de instrucție, investigația a fost reluată. Cu toate acestea, prin ordonanța procurorului din 18 iulie 2017, procesul penal a fost încetat din nou. Printr-o decizie definitivă din 8 februarie 2018, Curtea de Apel a respins plângerea reclamantului, menținând ordonanța din 18 iulie 2017 cu privire la încetarea procesului penal. Instanța a concluzionat că nu există nicio dovadă că personalul medical supusese în mod deliberat reclamantul la suferințe psihice sau fizice grave.
Invocând Articolele 3, 8 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și Articolul 14 coroborat cu Articolele 3, 8 și 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns în fața Curții că internarea sa nevoluntară într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric administrat, precum și condițiile materiale din spital, comportamentul personalului medical și al celorlalți pacienți, au constituit un tratament inuman. De asemenea, el s-a plâns de faptul că ancheta privind acuzațiile sale a fost ineficientă, invocând stigmatizarea socială și discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilități psihosociale.
Cu referire la obligația de a efectua o anchetă efectivă, Curtea a observat că autoritățile au inițiat cu promptitudine investigații cu privire la acuzațiile reclamantului. Cu toate acestea – în pofida confirmării parțiale a declarațiilor reclamantului referitoare la refuzul său de a fi internat într-o instituție psihiatrică, întârzierea cu 4 luni a externării sale din spital, transferul în secția pentru adulți și tratamentul cu neuroleptice – cele două seturi de proceduri penale separate au concluzionat că plângerile reclamantului erau nefondate.
Curtea a notat că autoritățile naționale nu au investigat circumstanțele internării reclamantului în Spitalul de psihiatrie și, în special, dacă fusese respectate garanțiile legale referitoare la internarea nevoluntară și la tratamentul psihiatric și, în caz afirmativ, dacă reclamantul necesita tratament în regim de internare sau dacă alte forme de tratament ar fi fost mai adecvate. Mai mullt, medicul din Nisporeni care, perfectase raportul medical fără a consulta reclamantul, nici nu fusese audiat. În plus, nu a existat nicio încercare de a clarifica impactul tratamentului cu neuroleptice și antipsihotice asupra reclamantului, nici dacă tratamentul fusese justificat din punct de vedere medical sau dacă acesta se rezumase la o constrângere chimică. Curtea a observat că ancheta s-a concentrat doar pe aspectul dacă faptele au dezvăluit elementele torturii, dar nu a examinat niciodată dacă acestea constituise elemente ale intervențiilor medicale fără necesitate terapeutică.
În ambele seturi de proceduri, procuratura a concluzionat că nu a existat nicio consecință psihică sau fizică gravă în privința reclamantului care ar justifica urmărirea penală. Cu toate acestea, Curtea a constatat că această evaluare a fost lipsită de obiectivitate, deoarece a fost efectuată de către medici afiliați Spitalului de psihiatrie unde fusese administrat tratamentul. În plus, acuzațiile reclamantului referitoare la violența și abuzul sexual din partea altor pacienți în timpul internării sale în secția pentru adulți nu au fost investigate sub nicio formă. Mai mult, ancheta nu a luat în considerare vulnerabilitatea reclamantului, vârsta acestuia sau aspectele legate de dizabilitate ale plângerilor sale referitoare la neglijența din instituție și violența medicală împotriva sa. În consecință, Curtea a constatat că a existat o încălcare a Articolului 3 sub aspect procedural.
Cu referire la obligația de a institui un cadru legal și de reglementare adecvat, Curtea a notat că legislația națională cu privire la sănătatea mintală conține dispoziții legale clare privind internarea copiilor în instituțiile de sănătate mintală, plasarea acestora separat de adulți, luarea în considerare a opiniilor acestora și anumite garanții, cum ar fi reevaluarea inițială și periodică a necesității prelungirii șederii lor. Cadrul legal prevede o interdicție legală privind administrarea tratamentului psihiatric în absența unei boli psihiatrice. Vârsta de la care este necesar consimțământul valabil este de 16 ani pentru serviciile medicale în general și 18 pentru ajutor psihiatric.
Cu toate acestea, Curtea a constatat lipsa dispozițiilor legale și garanțiilor referitoare la utilizarea substanțelor chimice, precum și a garanțiilor în cazul unui conflict de interese între copil (sau un pacient fără capacitate juridică) și reprezentantul său legal pentru a permite o revizuire independentă sau monitorizarea internării împotriva voinței lor, în special atunci când o astfel de internare nu este limitată în timp, atunci când un astfel de tratament este diferit de planul terapeutic inițial și/sau atunci când comportamentul pacientului s-a ameliorat semnificativ prin medicație. De asemenea, Curtea a constatat lipsa unei proceduri de reevaluare a consimțământului pacientului după atingerea vârstei de 16 și/sau 18 ani.
În consecință, Curtea a constatat că cadrul juridic național nu îndeplinește cerința inerentă obligației pozitive a statului de a institui și aplica în mod eficient un sistem care să asigure protecție persoanelor cu dizabilitate intelectuală, în general, și copiilor fără ocrotire părintească, în special, împotriva încălcărilor grave ale integrității lor, contrar Articolului 3 din Convenție.
Cu referire la internarea reclamantului în Spitalul de psihiatrie, Curtea a constatat că nu fusese probat faptul privind necesitatea medicală pentru internarea reclamantului; biletul de trimitere și actele referitoare la internare fac referință la o dizabilitate intelectuală și nu la vreo boală mintală. De asemenea, opinia reclamantului nu a fost luată în considerare. În plus, în lipsa unor garanții împotriva unei șederi nelimitate în spital, reclamantul fusese obligat să rămână internat în spital pentru încă patru luni, deși acest lucru nu era necesar din punct de vedere medical. Curtea a hotărât că toate aceste aspecte, precum și transferul reclamantului în secția pentru adulți, unde a fost supus constrângerii chimice și condițiilor materiale inadecvate, a constituit o încălcare Articolului 3 din Convenție sub aspect material.
Cu referire la plângerea reclamantului în baza Articolului 14 combinat cu Articolul 3, Curtea a observat că Raportorii Speciali ai Națiunilor Unite au raportat în mod constant existența unei discriminări sistemice a persoanelor, în special a copiilor, cu dizabilități intelectuale în Republica Moldova sub formă de instituționalizare psihiatrică, în absența oricărei necesități medicale.
În cazul reclamantului, Curtea a notat că autorități naționale – administrația școlii, medicul din Nisporeni, autoritatea tutelară, autoritatea pentru protecția copilului și medicii din spital – în pofida faptului că nu exista niciun scop terapeutic, au decis în unanimitate internarea reclamantului în Spitalul de psihiatrie. Actele administrative și medicale se refereau la dizabilitatea intelectuală a reclamantului ca motiv pentru internarea sa într-un spital de psihiatrie și tratament psihiatric. De asemenea, Curtea a observat că procurorul menționase că internarea reclamantului fusese legată de absența unor opțiuni alternative de îngrijire. În opinia Curții, ansamblul acestor factori a demonstrat în mod clar că acțiunile autorităților naționale nu au constituit doar un eșec izolat de a proteja integritatea fizică și demnitatea reclamantului, ci au perpetuat, de fapt, o practică discriminatorie în privința unui copil cu o afecțiune reală sau presupusă ca fiind dizabilitate intelectuală. Faptul că reclamantul era lipsit de ocrotire părintească nu a făcut decât să accentueze situația lui de vulnerabilitate. În consecință, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a Articolului 14 din Convenție coroborat cu Articolul 3.
Cu referire la plângerile reclamantului în baza Articolului 13 din Convenție, Curtea a considerat că statul nu a prevăzut un mecanism adecvat capabil să ofere despăgubiri persoanelor, în special copiilor cu dizabilități mintale care pretind a fi victime în baza Articolelor 3 și 14 din Convenție, hotărând, în consecință, că a avut loc o încălcare a Articolului 13 din Convenție coroborat cu Articolele 3 și 14.
Curtea a considerat că nu este necesar să examineze plângerile reclamantului în baza Articolului 8 sau al Articolelor 13 și 14 coroborate cu Articolul 8 din Convenție.
În consecință, Curtea a acordat reclamantului 25.000 euro pentru prejudiciul moral și 7.420 de euro reprezentantului reclamantului pentru costuri și cheltuieli.
Curtea a reținut că acest caz relevă o problemă sistemică în ceea ce privește internarea nevoluntară într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric al copiilor cu dizabilități intelectuale și fără ocrotire părintească. În special, încălcările constatate indică o lipsă de garanții și de mecanisme capabile să prevină și să detecteze relele tratamente aplicate unor astfel de copii într-un context psihiatric și o practică discriminatorie referitor la copiii care suferă de o dizabilitate intelectuală reală sau presupusă.
Bazându-se pe Articolul 46 din Convenție, Curtea a considerat că pentru executarea corespunzătoare a prezentei hotărâri, Republica Moldova trebuie să întreprindă o serie de măsuri generale care să vizeze reformarea sistemului de internare nevoluntară într-un spital de psihiatrie și tratamentul psihiatric nevoluntar al persoanelor cu dizabilități intelectuale, în special al copiilor. Curtea consideră că aceste măsuri ar trebui să includă garanțiile juridice și mecanismele descrise în hotărârea sa și să abordeze aspectele referitoare la discriminarea persoanelor cu dizabilități intelectuale, în special a copiilor.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
