© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 17 martie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauzaTcacenco v. Republica Moldova(nr.18693/10).
În cererea sa la Curte, reclamantul a susținut că înaintase în instanța de judecată mai multe acțiuni cu privire la recunoașterea dreptului de folosință asupra unui teren aferent locuinței sale. O primă acțiune a reclamantului depusă împotriva Primăriei mun. Chișinău a fost respinsă ca inadmisibilă prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din 12 decembrie 2007. Cea de-a doua acțiune înaintată de către reclamant împotriva Consiliului mun. Chișinău a fost respinsă ca fiind neîntemeiată, prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din 25 iunie 2008. Instanțele de judecată au constatat, în principal, că reclamantul nu dovedise că avusese dreptul de a folosi terenul litigios. În cadrul celui de-al treilea set de proceduri, prin hotărârea sa din 23 februarie 2009, Judecătoria Râșcani, mun. Chișinău a recunoscut dreptul de folosință al reclamantului cu privire la terenul litigios. În cererea sa la Curte, reclamantul a susținut că această hotărâre devenise definitivă.
Ulterior, reclamantul a înaintat o acțiune nouă împotriva Consiliului municipal și Primăriei mun. Chișinău în scopul obținerii dreptului de folosință asupra terenului litigios. Printr-o decizie definitivă a Curții Supreme de Justiție din 30 septembrie 2009, această procedură a fost încetată, pentru că cele două decizii anterioare ale Curții Supreme de Justiție beneficiau de puterea lucrului judecat.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns în fața Curții de refuzul instanțelor naționale de a examina fondul uneia dintre acțiunile sale.
Printr-o scrisoare din 20 mai 2010, Curtea a informat reclamantul despre obligația sa de a-i aduce la cunoștință orice evoluție semnificativă în contextul cauzei sale.
După comunicarea prezentei cereri, Guvernul reclamat a informat Curtea,inter alia,că la 3 decembrie 2009 Curtea de Apel Chișinău a admis cererea de apel înaintată de către partea adversă, a casat hotărârea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău din 23 februarie 2009 și a remis cauza spre rejudecare în instanțele inferioare. El a mai menționat că printr-o hotărâre din 4 mai 2012, care avea puterea lucrului judecat, Judecătoria Râșcani, mun. Chișinău a acordat din nou reclamantului dreptul de folosință asupra terenului în litigiu. În final, Guvernul a informat Curtea că, în baza celei din urmă hotărâri, reclamantul a formulat o acțiune nouă împotriva Consiliului mun. Chișinău cu privire la obținerea dreptului de proprietate asupra terenului, precum și faptul că această acțiune fusese examinată în fond, fiind, în cele din urmă, respinsă ca nefondată prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din 5 decembrie 2018.
Curtea a constatat că în cererea sa, reclamantul a susținut că hotărârea Judecătoriei Râșcani, mun. Chișinău din 23 februarie 2009 dobândise puterea lucrului judecat. Potrivit informațiilor prezentate de către Guvern, reiese însă că această hotărâre a fost casată încă înainte de adresarea prezentei cereri la Curte.
Astfel, Curtea nu a considerat necesar să examineze dacă prezenta cerere a constituit un abuz al dreptului său la o cerere individuală, prevăzut de Articolul 34 din Convenție, deoarece cererea este în orice caz abuzivă pentru motivele expuse mai sus, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
Actualmentedeciziaeste disponibilă în limba franceză şi poate fi accesată pe pagina web a Curții.
