© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 5 martie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Petrov v. Republica Moldova (nr. 38066/18).
Cauza ridică, în principal, probleme în baza Articolelor 3, 4 și 14 din Convenție.
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul a executat o pedeapsă privativă de libertate pentru omor în perioada 2006–2021. În cursul detenției, el a fost deținut în Penitenciarul nr. 15 – Cricova, iar ulterior în Penitenciarul nr. 9 – Pruncul.
Reclamantul susține că, începând cu anul 2009, a aparținut categoriei inferioare a deținuților, cunoscută în ierarhia informală drept „paria”, pe care el o denumește „casta umiliților. Potrivit afirmațiilor sale, această ierarhie informală există în penitenciarele din Republica Moldova. În opinia sa, apartenența la această categorie ar fi determinat supunerea sa la diverse restricții, tratamente umilitoare și obligația de a presta muncă forțată.
Reclamantul a susținut că persoanele din această categorie erau supuse unor reguli informale impuse de alți deținuți, care presupuneau limitarea contactului cu restul populației carcerale și supunerea la diverse forme de tratament degradant. În special, el a afirmat că deținuții considerați „paria” erau obligați să evite orice contact cu ceilalți deținuți, să se deplaseze de-a lungul pereților sau gardurilor și erau alungați de către alți deținuți pentru a evita orice atingere, care ar fi putut duce la „retrogradarea” acestora în aceeași categorie. De asemenea, potrivit reclamantului, deținuții din această categorie primeau hrana după ceilalți deținuți și erau obligați să o consume separat, în condiții precare de igienă.
Totodată, el a susținut că persoanele din această categorie erau consultate ultimele de către medic și erau obligate să părăsească cabinetul medical dacă intra un deținut dintr-o categorie superioară. Reclamantul a mai afirmat că accesul la anumite facilități ale penitenciarului, precum biserica, spălătoria, sala de sport sau programele de formare profesională, le era interzis.
În plus, reclamantul a susținut că a fost constrâns să efectueze munci grele și degradante, inclusiv lucrări de renovare, cărarea unor materiale sau încărcături grele, curățarea toaletelor și colectarea deșeurilor din penitenciar, fără a fi remunerat, în timp ce alți deținuți erau plătiți pentru activități similare. El a afirmat că a depus numeroase plângeri și s-a adresat autorităților competente, însă fără rezultat.
În sprijinul afirmațiilor sale, reclamantul a transmis Curții mai multe înregistrări video realizate în penitenciar, în care apar imagini din celula sa și din incinta penitenciarului, precum și activități despre care acesta susține că era obligat să le efectueze.
Invocând Articolul 3 combinat cu Articolul 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns că a fost supus unor tratamente umilitoare, discriminat și împiedicat să participe la anumite activități din penitenciar din cauza apartenenței sale la categoria așa-numiților „umiliți”. De asemenea, el s-a plâns în baza Articolului 4 § 2 din Convenție, susținând că din cauza acestui statut a fost obligat să presteze muncă forțată. Totodată, invocând Articolul 9 din Convenție, reclamantul s-a plâns că nu i s-a permis să participe la activitățile religioase organizate în penitenciar, inclusiv să meargă la biserica instituției.
Cu referire la plângerile în baza Articolului 3, coroborat cu Articolul 14 din Convenție, Curtea a observat că existența unor ierarhii informale între deținuți în penitenciarele din Republica Moldova este un fenomen bine cunoscut, evidențiat, printre altele, și în rapoartele Comitetului European pentru Prevenirea Torturii, și că este foarte probabil ca această practică să fi existat și în perioada detenției reclamantului.
În opinia Curții, reclamantul a prezentat suficiente elemente pentru a permite concluzia că a aparținut categoriei deținuților considerați „umiliți” și că a fost supus cel puțin unora dintre tratamentele de care s-a plâns. Acestea au inclus segregarea fizică și socială, limitarea accesului la anumite facilități de bază ale penitenciarului și atribuirea unor munci degradante, impuse de către alți deținuți din cauza statutului său în cadrul ierarhiei informale.
Curtea a considerat că tratamentul la care reclamantul a fost supus, ca urmare a apartenenței sale la această categorie de deținuți, i-a provocat suferințe fizice și o stare de anxietate psihică care au depășit nivelul de suferință inerent detenției, chiar și în absența unor acte de violență fizică. Această situație, care a persistat timp de mai mulți ani, a constituit un tratament degradant, atingând astfel pragul de gravitate necesar pentru a intra sub incidența Articolului 3 din Convenție, coroborat cu Articolul 14.
Curtea a reținut că reclamantul a informat în repetate rânduri administrația penitenciarului, instanțele judecătorești și alte autorități ale statului cu privire la apartenența sa la categoria respectivă. Având în vedere caracterul larg răspândit și bine documentat al fenomenului ierarhiilor informale în penitenciarele din Republica Moldova, Curtea a considerat că autoritățile nu puteau ignora riscurile la care reclamantul era expus din cauza poziției sale vulnerabile.
Cu toate acestea, autoritățile nu au adoptat măsuri adecvate pentru a-l proteja împotriva tratamentelor asociate acestui statut. În opinia Curții, într-o societate democratică bazată pe respectul pentru demnitatea umană, o diferență de tratament întemeiată pe apartenența obligatorie la cea mai joasă categorie a ierarhiei informale, ale cărei membri sunt dezumanizați și lipsiți de recunoașterea statutului lor de ființe umane, nu poate fi justificată în mod obiectiv.
Curtea a considerat că ansamblul circumstanțelor demonstrează că inacțiunea autorităților nu a constituit doar o simplă omisiune de a-l proteja pe reclamant împotriva tratamentelor degradante în detenție, ci a reflectat o tolerare, sau chiar o acceptare tacită a acestor practici, manifestând o atitudine discriminatorie determinată de statutul său în cadrul ierarhiei informale dintre deținuți.
De asemenea, Curtea a reținut că autoritățile erau pe deplin conștiente de gravitatea și amploarea fenomenului ierarhiilor informale în penitenciarele din Republica Moldova și de efectul discriminatoriu al acestuia asupra deținuților considerați „umiliți”, fără a întreprinde însă măsuri pentru a remedia această situație.
În consecință, Curtea a concluzionat că neasigurarea de către stat a protecției reclamantului împotriva tratamentelor degradante la care a fost supus în detenție, din cauza apartenenței sale la această categorie, a constituit o încălcare a Articolului 3 din Convenție, coroborat cu Articolul 14.
Cu referire la plângerea reclamantului în baza Articolului 4 § 2 din Convenție, Curtea a stabilit că, în perioada detenției, reclamantul a fost obligat să efectueze munci grele și umilitoare ca urmare a statutului său de „umilit” în cadrul ierarhiei informale dintre deținuți. Curtea a reținut că aceste activități au fost impuse cu acordul administrației penitenciarului, care avea obligația de a supraveghea deținuții și nu putea să nu cunoască situația în care se afla reclamantul.
Curtea a observat că munca prestată de reclamant îi fusese atribuită în conformitate cu un „cod de conduită” informal aplicat deținuților considerați „umiliți”, iar refuzul de a respecta acest cod l-ar fi expus unor acte de intimidare sau violență din partea altor deținuți. În aceste condiții de constrângere fizică și psihică, Curtea a considerat că reclamantul a prestat muncă „sub amenințarea unei sancțiuni și fără a se fi oferit voluntar”.
Mai multe elemente au determinat Curtea să concluzioneze că activitățile respective depășeau limitele muncii care poate fi cerută în mod obișnuit în cadrul detenției. În special, Curtea a reținut că scopul muncii impuse reclamantului era de a-l pedepsi și umili din cauza statutului său în ierarhia informală, că nu exista nicio dovadă că aceste activități ar fi fost adaptate stării sale de sănătate sau capacităților sale fizice și că repartizarea muncii se făcea într-un mod discriminatoriu.
În consecință, Curtea a considerat că activitățile desfășurate de către reclamant nu puteau fi calificate drept „muncă cerută în mod obișnuit în detenție”, ci constituiau „muncă forțată sau obligatorie”, în sensul Articolului 4 § 2 din Convenție. Curtea a observat, de asemenea, că autoritățile erau pe deplin conștiente de situația reclamantului și nu au adoptat măsuri pentru a-l proteja împotriva muncii forțate asociate statutului său în cadrul ierarhiei informale dintre deținuți. Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea Articolului 4 § 2 din Convenție.
Având în vedere că principalele aspecte juridice ale cauzei au fost deja examinate, Curtea a considerat că nu este necesar să examineze separat capătul de plângere întemeiat pe Articolul 9 din Convenție, referitor la imposibilitatea reclamantului de a merge la biserica din penitenciar.
Deoarece reclamantul nu a formulat nicio pretenție privind satisfacția echitabilă, Curtea nu a acordat despăgubiri pentru încălcările constatate.
Bazându-se pe Articolul 46 din Convenție, Curtea a considerat că, pentru a preveni încălcări similare în viitor, Republica Moldova trebuie să abordeze problema ierarhiilor informale dintre deținuți evidențiată în prezenta hotărâre într-un mod care să depășească circumstanțele cauzei individuale. Curtea a subliniat că revine autorităților competente să tragă concluziile necesare din prezenta hotărâre și să adopte măsuri generale adecvate pentru a remedia problema sistemică care a condus la constatarea încălcărilor, orice mecanism instituit în acest scop urmând să fie conform principiilor Convenției.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
