© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 22 octombrie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Munteanu v. Republica Moldova (cererea nr. 25423/18).
Cauza se referă la acordul Consiliului Superior al Magistraturii (în continuare „CSM”) pentru pornirea urmăririi penale împotriva reclamantului, judecător la momentul faptelor, precum și la suspendarea acestuia din funcție.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 9 decembrie 2016, reclamantul, care exercita funcția de judecător de instrucție, a respins demersul procurorului privind prelungirea arestării preventive a unei persoane învinuite. După audierea unui martor al apărării, el a considerat că nu mai existau motive plauzibile pentru a suspecta persoana de comiterea infracțiunii imputate. Ulterior, Procurorul General a solicitat acordul CSM pentru pornirea urmăririi penale împotriva reclamantului, sub acuzația că ar fi pronunțat cu bună-știință o hotărâre contrară legii.
CSM a examinat demersul în ședință închisă, la care a participat reclamantul. Ulterior prezentării poziției sale, reclamantului i s-a cerut să părăsească sala pentru ca Procurorul General să prezinte informații confidențiale. Prin decizia din 31 ianuarie 2017, CSM a admis demersul și a suspendat reclamantul din funcție până la adoptarea unei hotărâri definitive în cauza penală. Reclamantul a contestat decizia în fața Curții Supreme de Justiție, invocând, inter alia, caracterul secret al ședinței, participarea sa doar parțială, lipsa contradictorialității și motivarea insuficientă a hotărârii CSM. La 4 decembrie 2017, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul ca inadmisibil, reținând că putea verifica doar respectarea procedurii de adoptare a deciziei CSM.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns, în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), de faptul că nu beneficiase de o ședință publică în fața CSM și nu participase la întreaga ședință a CSM, că procedura nu respectase principiile contradictorialității și egalității armelor. El a mai susținut că deciziile CSM și Curții Supreme de Justiție nu fuseseră suficient motivate. Invocând Articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns, de asemenea, de lipsa unui control judiciar suficient din partea Curții Supreme de Justiție. În baza Articolului 8 din Convenție, el s-a plâns că suspendarea din funcție a constituit o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea vieții sale private și profesionale.
La 15 mai 2019, Curtea i-a reamintit reclamantului obligația de a o informa despre evoluțiile importante din cauză. La 3 ianuarie 2020, reclamantul a informat Curtea că fusese achitat definitiv la 11 noiembrie 2019, după ce procurorul renunțase la învinuire.
În observațiile sale, Guvernul a informat Curtea că, la 20 mai 2020, după achitare, reclamantul intentase împotriva statului o acțiune pentru repararea prejudiciului material și moral. În cadrul acesteia, el contestase și decizia CSM de a autoriza urmărirea penală și suspendarea sa din funcție, invocând expres încălcarea Articolelor 6 și 8 din Convenție. Prin hotărârea din 18 aprilie 2022, instanța de fond a admis parțial acțiunea și a constatat, inter alia, încălcarea Articolelor 6 și 8 din Convenție, acordându-i reclamantului suma de 250.000 MDL cu titlu de prejudiciu moral și 30.000 MDL pentru costuri și cheltuieli. Instanța a mai constatat că el fusese restabilit în funcție și primise integral salariul pentru perioada suspendării. Această hotărâre a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău la 27 octombrie 2023. La 4 martie 2024, Curtea Supremă de Justiție a redus despăgubirea pentru prejudiciul moral la 150.000 de lei și a menținut celelalte dispoziții. Reclamantul a informat Curtea despre această decizie numai după ce a fost invitat să se pronunțe asupra unui eventual abuz al dreptului de a sesiza Curtea.
Guvernul a susținut că reclamantul abuzase de acest drept, deoarece acțiunea internă în despăgubire se referea la aceleași fapte și plângeri, iar soluțiile pronunțate în cadrul acesteia erau relevante pentru calitatea sa de victimă. Potrivit Guvernului, reclamantul omisese să informeze Curtea despre procedura internă și despre reparația acordată. În replică, reclamantul a afirmat că omisiunea nu a afectat examinarea cererii de către Curte, că Guvernul oricum furnizase datele necesare și că nu a intenționat să inducă Curtea în eroare.
Examinând excepția formulată de Guvern, Curtea a reiterat principiile generale privind aplicarea criteriilor pentru stabilirea caracterului abuziv al unei cereri și a luat act de argumentele Guvernului în acest sens.
Curtea a reținut că informațiile privind acțiunea de reparare a prejudiciilor și soluțiile favorabile pronunțate de instanțele naționale vizau nemijlocit fondul pretențiilor și calitatea de victimă a reclamantului. Acestea erau aspecte pe care Curtea trebuia să le cunoască înainte de comunicarea cererii Guvernului. Curtea a subliniat că reclamantul a fost asistat de un avocat și avertizat în prealabil cu privire la obligația de a-i comunica toate informațiile relevante. Reclamantul a demonstrat că a înțeles această obligație atunci când a transmis sentința penală de achitare, dar a omis în mod deliberat să informeze Curtea despre litigiul civil în urma căruia obținuse recunoașterea încălcărilor și repararea prejudiciului. În consecință, Curtea a considerat că această omisiune intenționată constituia un abuz vădit și calificat al dreptului de a introduce o cerere individuală.
Prin urmare, Curtea a declarat cererea inadmisibilă ca fiind abuzivă, în baza Articolului 35 §§ 3 litera (a) și 4 din Convenție.
Actualmente, decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
