© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 16 iulie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Mătăsaru v. Republica Moldova (nr. 16194/18).
Cererea se referă la pretinsa maltratare și condițiile materiale precare la care a fost supus reclamantul în timpul internării sale într-o instituție psihiatrică în perioada 11 ianuarie – 12 februarie 2016, inclusiv la investigarea pretinselor fapte de rele tratamente, dar și la tratamentul discriminatoriu la care ar fi fost supus în acest context.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la eliberarea reclamantului din Spitalul Clinic de Psihiatrie din mun. Chișinău, fratele său a apelat la poliție, invocând că reclamantul fusese agresat de către un alt pacient și se îmbolnăvise după ce făcuse duș cu apă rece în timpul internării sale.
La 21 martie 2016, reprezentantul reclamantului a depus o plângere scrisă, invocând că reclamantul fusese agresat, reprezentantul său legal nu fusese informat despre acest fapt, reclamantul avea o stare precară a sănătății la externarea sa din instituția psihiatrică, lui i se administraseră medicamente expirate, iar el fusese obligat să curețe sala, să bată covoarele de praf și să presteze alte munci grele în timpul internării sale.
Poliția a pornit o anchetă și a audiat reclamantul, reprezentantul său legal, avocatul său, doi asistenți medicali și un doctor. Reclamantul și reprezentantul său au reiterat plângerile sale, iar angajații medicali au menționat că, în instituția psihiatrică, condițiile erau adecvate, iar toate incidentele violente erau raportate.
La 26 aprilie 2016, procurorul a refuzat să pornească urmărirea penală, menționând că nu existau elementele unei componențe de infracțiuni. Suplimentar la declarațiile martorilor, ordonanța menționa un raport de expertiză psihiatrică, care concluziona că reclamantul suferea de demență post-traumatică și nu putea înțelege și dirija acțiunile sale. Ordonanța nota că declarațiile reclamantului nu reflectau realitatea, deoarece el nu putea aprecia dacă medicamentele prescrise lui erau expirate sau nu, iar el nu avea cum să efectueze munci grele prin ducerea unor cutii grele la etajul trei, din moment ce salonul în care fusese internat se afla la etajul trei. Ordonanța mai cita efectuare unei vizite la fața locului și descria condițiile din salonul reclamantului ca fiind adecvate și curate. Ordonanța procurorului mai făcea referire la discuțiile avute cu alți pacienți neidentificați, care nu s-ar fi plâns în legătură cu condițiile materiale din instituția medicală, însă menționa că procurorului i-a fost imposibil să discute cu majoritatea pacienților, din cauza „comportamentului mai special” și a imposibilității lor de a înțelege întrebările procurorului. Procurorul a menționat incidentul violent care se petrecuse între reclamant și un alt pacient, însă a notat că acesta fusese raportat și investigat, iar reclamantului i se oferise asistență medicală în rezultat.
Reclamantul a contestat ordonanța, ea fiind menținută atât de către procurorul ierarhic superior, cât și de către judecătorul de instrucție. În schimb, Curtea de Apel Chișinău a admis, la 5 octombrie 2016, recursul reclamantului și a dispus efectuarea unor acțiuni procesuale suplimentare. Instanța de recurs a notat că investigația anterioară fusese superficială și insuficientă, menționând că audierea exclusivă a personalului medical din spital nu constituia o anchetă diligentă și eficientă în privința unor alegații privitoare la rele tratamente, iar procurorul nu ținuse cont de rapoartele independente care descriau condițiile din secțiile psihiatrice ca fiind o formă de rele tratamente, iar cercetarea la fața locului fusese efectuată în lipsa reclamantului și a reprezentanților săi.
La 23 noiembrie 2016, procurorul a efectuat o nouă vizită la instituția medicală, fiind însoțit de reclamant și avocatul său. La 1 decembrie 2016 el a refuzat din nou să pornească urmărirea penală, bazându-se pe aceleași motive și făcând o scurtă referință la vizita recentă din 23 noiembrie 2016, care „nu identificase nicio încălcare”. Deși procurorul ierarhic superior a menținut această ordonanță, ea a fost ulterior anulată de către judecătorul de instrucție și instanța de recurs. Instanțele de judecată au menționat că procurorul nu audiase alți pacienți din secția medicală, care „fuseseră ignorați în calitate de potențiali martori din cauza dizabilității lor”, și eșuase să analizeze lacătele ușilor, care puteau fi deschise sau închise doar din exteriorul saloanelor. Fără a efectua noi acțiuni procesuale, la 12 decembrie 2017, procurorul a refuzat din nou să pornească urmărirea penală. Ordonanța se baza din nou pe aceleași motive și menționa că plângerile reclamantului nu puteau să se refere la rele tratamente, din moment ce aflarea lui în spitalul de psihiatrie era voluntară. În plus, plângerile fuseseră făcute de către o persoană cu capacitate juridică limitată, care nu putea înțelege pe deplin realitatea.
Bazându-se pe Articolele 3 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns de condițiile materiale inadecvate din instituția psihiatrică, regimul în care se aflase în perioada internării sale, neglijența din partea personalului medical și relele tratamente care i-au fost aplicate de către alți pacienți. El s-a plâns și de faptul că nu a existat o investigare eficientă a plângerilor sale.
Examinând plângerile referitoare la investigarea alegațiilor reclamantului, Curtea a notat că autoritățile au inițiat cu promptitudine un control preliminar, audiind reclamantul și personalul medical. Controlul preliminar confirma parțial alegațiile reclamantului, iar numeroase rapoarte independente descriau condițiile dificile din instituțiile psihiatrice. Astfel, deși autoritățile aveau în față niște pretenții „disputabile”, nu au pornit nicio urmărire penală oficială care să permită colectarea probelor.
Controlul preliminar s-a limitat la audierea reclamantului, a reprezentanților săi și a personalului medical. Deși procurorul s-a referit la „discuții” cu alți pacienți din secție, ei nu au fost identificați, iar procurorul a menționat că majoritatea pacienților nu erau de încredere, din cauza problemelor lor de sănătate mintală. Instanțele naționale au criticat această abordare, menționând că procurorul se bazase doar pe declarațiile personalului medical, ignorând pacienții ca potențiali martori și rapoartele independente. Cu toate acestea, nu au fost întreprinse acțiuni suplimentare. În plus, nu a existat niciun raport al cercetării la fața locului din 23 noiembrie 2016, iar ordonanța procurorului nu conținea nicio descriere a celor observate în timpul respectivei cercetări. Deși instanțele au criticat omisiunea procurorului de a evalua multiplele chestiuni ridicate de către reclamant după acea vizită, aceste clarificări nu au fost făcute.
Plângerile reclamantului referitoare la incidentul violent avut cu un alt pacient s-au confirmat, însă în materialele procesului penal nu exista niciun element care să indice dacă spitalul și-a îndeplinit obligația de a efectua o analiză a riscului de violență din partea altor pacienți și, în cazul în care fusese identificat un asemenea risc, dacă au fost întreprinse măsurile necesare pentru a preveni asemenea violențe.
Totodată, reclamantul și avocatul său nu au fost informați suficient despre evoluția investigației, avocatul fiind nevoit de mai multe ori să ceară informații actualizate. Astfel, reclamantul nu a putut participa în mod efectiv în cadrul anchetei preliminare.
Răspunzând la obiecția Guvernului privind omisiunea de a contesta ultima ordonanță de refuz în pornirea urmăririi penale, Curtea a considerat că toate concluziile sale privind caracterul ineficient al investigației nu obligau reclamantul să conteste din nou ordonanța procurorului din 12 decembrie 2017. Corespunzător, Curtea a constatat o încălcare sub aspect procedural a Articolului 3 din Convenție.
De asemenea, Curtea a notat descrierea oferită de către reclamant în privința condițiilor în care el fusese internat în instituția psihiatrică, care coincidea cu descrierile făcute de către alți reclamanți care fuseseră tratați în același spital în aceeași perioadă de timp. Corespunzător, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 3 din Convenție, rezultată din condițiile materiale în care reclamantul a fost spitalizat.
Referitor la plângerea reclamantului privind violența la care a fost supus din partea unui alt pacient, Curtea a concluzionat că reclamantul nu a demonstrat că angajații spitalului au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască despre riscul de violență din partea altor pacienți. Dificultatea determinării unui risc identificabil față de integritatea reclamantului în spital rezulta și din eșecul autorităților de a investiga în mod eficient plângerile sale privind neglijența din partea angajaților medicali, care a condus la o încălcare sub aspect procedural a Articolului 3. Respectiv, Curtea nu a constatat o încălcare sub aspect material a Articolului 3 din Convenție în această privință.
Analizând plângerea reclamantului bazată pe Articolul 14 coroborat cu Articolul 3 din Convenție, Curtea a notat că procurorul responsabil de caz s-a bazat în mod repetat pe diagnosticul reclamantului, punând la îndoială credibilitatea sa și refuzând să pornească urmărirea penală. Raționamentul procurorului a relevat o diferență de tratament între reclamant și alte pretinse victime ale relelor tratamente, bazată pe starea sănătății mintale a reclamantului, fiind unul dintre motivele pentru care plângerile sale au fost respinse ca nefondate. Atitudinea discriminatorie față de persoanele cu dizabilități intelectuale a fost confirmată și de omisiunea procurorului de a audia alți pacienți, deoarece nu ar fi oferit declarații credibile în calitate de martori, ar fi avut un „comportament mai special” și s-ar fi aflat în imposibilitatea de a aprecia corect realitatea, din cauza stării lor medicale, în pofida unei încheieri judecătorești explicite în această privință. Corespunzător, nu a existat o justificare obiectivă și rezonabilă pentru a respinge plângerile reclamantului doar din motivul diagnosticului său medical și în lipsa unor acțiuni investigative corespunzătoare. Respectiv, Curtea a constatat în acest caz și o încălcare a Articolului 14 coroborat cu Articolul 3 din Convenție.
Curtea a oferit reclamantului 7.500 de euro pentru prejudiciul moral și 2.500 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
