© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 1 decembrie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauzaGurițanu v. Republica Moldova(nr. 75732/12).
Cauza se referă la pretinsa încălcare a Articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”)și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza nerespectării de către instanțele naționale a unei hotărâri definitive prin care fusese recunoscut dreptul reclamantului asupra unui apartament, acordând titlul de proprietate asupra aceluiași apartament unei persoane terțe.
În fața Curții, reclamantul a invocat caracterul inechitabil al procedurilor naționale care s-au finalizat cu decizia Curții Supreme de Justiție din 16 mai 2012, deoarece instanțele naționale nu ar fi luat în considerare argumentele sale cu privire la inviolabilitatea dreptului său de proprietate asupra apartamentului litigios, recunoscut prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Centru din 10 noiembrie 2008. De asemenea, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său de proprietate.
Examinând cele două seturi de proceduri judiciare, Curtea a reținut că există două hotărâri judecătorești distincte de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra aceluiași apartament în privința a două persoane diferite, id est hotărârea Judecătoriei Centru din 10 noiembrie 2008 și, respectiv, decizia Curții Supreme de Justiție din 16 mai 2012. Deși ambele seturi de proceduri s-au referit la aceleași imobil, hotărârile atacate au fost adoptate cu privire la părți diferite și au examinat raporturi juridice parțial diferite.
Curtea a reținut că în cadrul primului set de proceduri, instanța a adoptat o hotărâre în baza argumentelor prezentate exclusiv de către reclamant și nu a fost niciodată chemată să examineze sau să se pronunțe cu referire la pretențiile altor persoane față de același apartament. Cu toate acestea, în cadrul celui de-al doilea set de proceduri, instanțele naționale au examinat argumentele prezentate atât de către reclamant, cât și de către M.S., și au efectuat o analiză a intereselor concurente, constatând dreptul de preemțiune al lui M.S asupra apartamentului litigios în raport cu reclamantul, deoarece contractul său cu firma de construcții îl preceda pe cel al reclamantului cu aproximativ trei ani și că, spre deosebire de reclamant, M.S. plătise integral prețul apartamentului.
Curtea a notat că motivele invocate de către instanțele naționale nu par a fi vădit nerezonabile sau arbitrare, precum și faptul că acestea nu fuseseră contestate de către reclamant. Mai mult, reclamantul nu a invocat niciodată în fața instanțelor naționale faptul că pretențiile înaintate de către M.S. fuseseră nefondate sau că contractul încheiat de către el cu compania de construcții fusese nul.
Ea mai reținut că, deși recunoaște importanța principiului autorității lucrului judecat, stabilit inclusiv în dreptul și practica națională, nu poate concluziona că ambele proceduri civile s-au referit exact la aceleași părți și circumstanțe juridice și, prin urmare, la aceleași raporturi juridice, care au fost esențiale pentru soluționarea litigiului. Totodată, faptul că hotărârea din 10 noiembrie 2008 adoptată în favoarea reclamantului nu fusese niciodată casată nu părea a fi imputabil instanțelor, ci mai curând a fost o consecință a comportamentului procedural al părților implicate în proces.
Prin urmare, Curtea a concluzionat că nu a fost dovedit faptul că cele două acțiuni civile au fost identice și că procedurile ar fi fost inechitabile în rezultatul neacordării importanței cuvenite față de argumentele reclamantului privind inviolabilitatea dreptului său de proprietate asupra apartamentului litigios. În consecință, Curtea a constatat că această plângere este vădit nefondată și a decis respingerea acesteia în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Cu referire la plângerea reclamantului în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a constatat că reclamantul nu fusese îndreptățit să pretindă în baza hotărârii din 10 noiembrie 2008 constatarea definitivă a dreptului său de proprietate asupra apartamentului litigios și că aceasta ar fi constituit un temei de apariție a unui drept de proprietate sau a unei așteptări legitime de a obține unui drept de proprietate care cade sub protecția Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
De asemenea, ea a notat că, într-adevăr, reclamantul ar fi avut o pretenție justificată împotriva companiei de construcții pentru a obține, în cele din urmă, un alt apartament sau o despăgubire în acest sens. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că această pretenție nu a constituit obiectul prezentei cauze și reclamantul nu a pretins că nu ar fi putut obține despăgubiri sau un alt apartament în urma constatării dreptului de preemțiune a lui M.S. asupra apartamentului litigios. În aceste împrejurări, ea nu a putut accepta argumentul reclamantului precum că acesta a fost privat de bunurile sale în mod nejustificat sau arbitrar. Prin urmare, Curtea a constatat că și această parte a cererii este vădit nefondată și a respins-o în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Actualmentehotărâreaeste disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
