© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 2 iulie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Cucerov v. Republica Moldova (cererea nr. 44393/15).
În fața Curții, reclamantul a susținut că instanțele naționale au omis să examineze în mod corespunzător pretinsa provocare la comiterea unei infracțiuni, contrar Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
În fapt, reclamantul, ofițer de patrulare, a confiscat în mod ilegal, la sfârșitul anului 2012, permisul de conducere al unei persoane, R., solicitându-i 1.500 de lei pentru restituirea acestuia. După aproape zece luni fără niciun contact între cei doi, R. l-a recontactat pe reclamant, iar la 7 octombrie 2013, neavând suma cerută, a sesizat Centrul Național Anticorupție. În aceeași zi a fost autorizată interceptarea comunicărilor și supravegherea transmiterii banilor, iar reclamantul a fost reținut imediat după ce a restituit permisul în schimbul sumei predate de R.
La 13 iunie 2014, Judecătoria Bălți l-a condamnat pe reclamant pentru luare de mită și exces de putere. El a atacat hotărârea, invocând, printre altele, absența oricărui contact cu R. timp de zece luni și faptul că fusese victima unei provocări din partea poliției.
La 20 octombrie 2014, Curtea de Apel Bălți a menținut condamnarea, fără a examina acest argument, iar la 17 martie 2015, Curtea Supremă de Justiție a respins argumentul provocării, deoarece nu ar fi fost invocat în fața instanțelor de judecată inferioare.
Curtea a amintit principiile aplicabile provocării de către poliție, care presupun un test substanțial și unul procedural al incitării, precizând că acestea rămân relevante și atunci când o persoană privată acționează sub supravegherea poliției.
Sub aspectul testului substanțial, Curtea a reținut că R. reluase contactul cu reclamantul abia după o lungă perioadă de pasivitate a acestuia din urmă, ceea ce plasează cauza în categoria „cauzelor de provocare”. Elementele dosarului fiind echivoce, Curtea nu a putut stabili cu certitudine dacă reclamantul fusese efectiv incitat, însă a considerat argumentul plauzibil.
Sub aspectul testului procedural, Curtea a constatat că, deși reclamantul invocase în mod clar provocarea la toate nivelurile de jurisdicție, instanțele naționale nu au examinat niciodată acest argument, iar respingerea sa de către Curtea Supremă de Justiție s-a întemeiat pe o motivare contrară circumstanțelor cauzei.
Prin urmare, utilizarea probelor astfel obținute pentru condamnarea reclamantului, fără o examinare corespunzătoare a pretinsei provocări, a lipsit procedura de echitatea garantată de Articolul 6 § 1 din Convenție, existând astfel o încălcare a Convenției.
Cu referire la Articolul 41 din Convenție, Curtea a considerat că simpla constatare a încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă, respingând pretenția reclamantului privind acordarea sumei de 2.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
