© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 17 octombrie 2023 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Bîzdîga v. Republica Moldova (nr. 15646/18).
Cauza se referă la limitarea disproporționată a drepturilor de vizită ale reclamantului, stabilite în cadrul unui proces defectuos, precum și la limitarea dreptului reclamantului privind accesul la o instanță într-un proces referitor la stabilirea drepturilor părintești. În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolelor 6 și 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul și C. s-au căsătorit în 2014, iar în martie 2015 au avut un copil. În noiembrie 2015, C. (mama) a părăsit reședința comună împreună cu copilul.
La 3 martie 2016, Judecătoria Hâncești a emis în privința lui C. o ordonanță de protecție împotriva reclamantului pentru o perioadă de nouăzeci de zile, bazându-se pe mai multe incidente de violență psihologică din partea reclamantului, precum și pe declarațiile făcute de către el în instanță. La 17 iunie 2016, o instanță de judecată a desfăcut căsătoria dintre reclamant și C., stabilind domiciliul copilului cu C.
În septembrie 2016, reclamantul a solicitat un program de întrevederi personale cu fiul său, susținând că încercările sale repetate de a vedea și de a lua copilul cu el au fost respinse de către C. și părinții săi. Drept răspuns, la 4 octombrie 2016, Direcția pentru protecția drepturilor copilului Hâncești („autoritatea pentru protecția copilului”) a aprobat un program de vizită valabil timp de un an, conform căruia reclamantul putea să-și vadă copilul timp de două ore pe săptămână la domiciliul copilului.
Potrivit unui proces-verbal al unei ședințe din 4 octombrie 2016, autoritatea pentru protecția copilului a luat act de susținerile făcute de către C. prin telefon și de o plângere depusă de către ea la 10 august 2016, în care susținea că fiul lor asistase la comportamentul violent repetat al reclamantului. În dosar a fost anexată o ordonanță de protecție emisă de către Judecătoria Hâncești împotriva reclamantului și un raport psihologic care constata că C. suferise traume cauzate de violența fizică și psihologică, inclusiv amenințări cu moartea și cu răpirea copilului din partea reclamantului. În cadrul ședinței, un specialist a subliniat comportamentul violent și agresiv al reclamantului, care reprezenta un risc pentru copil și pentru mamă, și a recomandat ca, din motive de siguranță, vizitele să aibă loc la domiciliul mamei, iar regimul de legături personale să fie limitat la un an.
La 18 octombrie 2016, reclamantul a contestat soluția oferită de către autoritatea pentru protecția copilului, solicitând să i se acorde mai mult timp cu copilul său. El a susținut că nu fusese invitat să fie audiat de către autoritatea pentru protecția copilului și că fusese solicitată doar opinia lui C. Drept răspuns, la 31 octombrie 2016, autoritatea pentru protecția copilului a prelungit programul de vizită la un total de patru ore pe săptămână la domiciliul mamei, pentru o perioadă de un an. Decizia cita o declarație scrisă oferită de către C., potrivit căreia reclamantul o hărțuise psihologic prin faptul că nu venise la vizitele convenite, ceea ce o împiedicase să își programeze alte activități în interesul copilului.
Potrivit procesului-verbal al ședinței din 31 octombrie 2016, autoritatea pentru protecția copilului a luat în considerare următorii factori: vârsta copilului, faptul că acesta era alăptat la sân și comportamentul violent al reclamantului, care reprezenta un risc pentru mamă și pentru copil. Autoritatea s-a bazat pe documentele juridice și medicale de la ședința sa anterioară, precum și pe implicarea copilului în alte activități atunci când fusese aprobat programul de vizită de patru ore pe săptămână.
La 18 noiembrie 2016, reclamantul a inițiat o acțiune în instanță împotriva autorității pentru protecția copilului, solicitând prelungirea programului de contact. El a susținut că programul stabilit fusese emis fără implicarea sa, că nu era proporțional cu timpul pe care C. putea să îl petreacă cu copilul și că ar trebui să i se permită să vadă copilul în afara reședinței mamei.
La 5 aprilie 2017, Judecătoria Buiucani a respins acțiunea depusă de către reclamant, constatând că reclamantului nu îi fusese limitat dreptul de vizită și că, din octombrie 2016 până în februarie 2017, el nu respectase condițiile din programul aprobat. Reclamantul a depus o cerere de apel. La 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantului și a menținut hotărârea instanței de fond. În recursul său, reclamantul a reiterat aceleași argumente, menționând că examinarea îndelungată a cauzei făcuse ca eventuala soluție să devină irelevantă, deoarece valabilitatea orarului de întrevederi expirase la 31 octombrie 2017. Recursul reclamantului a fost respins de către Curtea Supremă de Justiție la 27 decembrie 2017, ca fiind inadmisibil.
La 4 decembrie 2017, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată privindstabilirea domiciliului copilului. El și-a întemeiat pretențiile pe art. 64 alin. (3) din Codul familiei, remarcând că, după expirarea primului program de vizită la 31 octombrie 2017, autoritatea pentru protecția copilului a refuzat să emită un alt program, deoarece C. nu se afla în țară.
Prin încheierea din 8 decembrie 2017, Judecătoria Hâncești a respins cererea de chemare în judecată depusă de către reclamant, menționând că reședința copilului fusese deja stabilită cu mamă printr-o hotărâre definitivă din 17 iunie 2016. Bazându-se pe subiecții, obiectul și pe temeiurile juridice din cele două proceduri, instanța a decis că o nouă examinare a chestiunii ar echivala cu o încălcare a principiului securității juridice.
Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, menționând că plângerile sale, întemeiate pe art. 64 alin. (3) din Codul familiei, au rezultat din nerespectarea de către mamă a termenilor programului de vizită stabilit. La 22 martie 2018, Curtea de Apel Chișinău a menținut decizia Judecătoriei Hâncești.
Orarul inițial de întrevederi cu copilul a expirat la 31 octombrie 2017 și, ulterior, la 6 noiembrie 2017, reclamantul a solicitat un nou orar de întrevederi. Autoritatea pentru protecția copilului a refuzat să stabilească un nou orar, deoarece mama și copilul nu se aflau pe teritoriul Republicii Moldova. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei decizii și, printr-o hotărâre definitivă din 6 februarie 2019, autoritatea pentru protecția copilului a fost obligată să stabilească un orar de întrevederi.
La 14 mai 2019, autoritatea pentru protecția copilului a emis un nou orar de întrevederi cu copilul, care a fost valabil timp de doi ani. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestuia, susținând că prevedea o perioadă de timp nejustificat de limitată cu fiul său. La 14 decembrie 2022, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului, ca fiind inadmisibil.
Cu privire la plângerea bazată pe Articolul 6 din Convenție, Curtea a notat că instanțele naționale nu au examinat în mod real admisibilitatea cererilor reclamantului privind stabilirea domiciliului copilului și nu au motivat respingerea acestor cereri. Prin urmare, ele l-au privat definitiv pe reclamant de orice posibilitate de a-și afirma drepturile sale de custodie atunci când au apărut noi circumstanțe de fapt și când o determinare a acestor drepturi era prevăzută în mod explicit de dreptul intern.
În partea referitoare la Articolului 8 din Convenție, Curtea a căzut de acord cu faptul că acuzațiile de violență domestică, datorită gravității și implicațiilor lor pentru interesul superior al copilului, siguranța mamei și drepturile de vizită ale reclamantului, au fost esențiale pentru stabilirea drepturilor de vizită. Din acest motiv, a fost necesar ca aceste acuzații să fie abordate într-un proces decizional adecvat privind dreptul de vizită al părinților, care ar fi trebuit să fie echitabil și ar fi trebuit să-l implice pe reclamant într-o măsură suficientă pentru a oferi o protecție necesară a intereselor sale. Deși aceste afirmații par să fi fost direct accesibile instanțelor interne, Curtea a considerat frapant faptul că instanțele nu au luat în considerare și nu au evaluat în mod corespunzător acest motiv. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a notat că procesul decizional în urma căruia drepturile de întrevedere ale reclamantului au fost limitate nu a fost unul rezonabil, echitabil și suficient de oportun în circumstanțele cauzei. Prin urmare, Curtea a concluzionat că autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligațiile procedurale care le revin în temeiul Articolului 8 din Convenție.
Prin urmare, Curtea a acordat 5900 de euro pentru prejudiciul moral și 3500 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
