© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 29 octombrie 2026, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Agrimec S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 21038/11).
Cauza se referă la sancționarea unei societăți comerciale și la obligarea acesteia să achite din nou taxa pe valoarea adăugată (TVA), ca urmare a plății acesteia prin intermediul unei alte autorități care nu avea atribuții în acest sens, deși suma datorată fusese deja achitată integral la bugetul de stat.
Potrivit circumstanțelor cauzei, în perioada 2007 și 2008, societatea reclamantă a importat făină de secară în Republica Moldova, beneficiind de o scutire de TVA pentru mărfurile destinate anumitor categorii de producători. Pentru partea din mărfuri vândută unor societăți care nu întruneau condițiile scutirii, societatea reclamantă a achitat TVA în sumă de 102 199 MDL. Ulterior, autoritatea vamală a obligat societatea reclamantă să achite din nou aceeași sumă, precum și penalități în valoare de 23 238 lei, întrucât nu fusese informată despre schimbarea destinației unei părți din mărfuri. Deși Curtea de Apel Chișinău a constatat existența unei duble impuneri fiscale, Curtea Supremă de Justiție a casat această hotărâre și a respins acțiunea societății reclamante.
În fața Curții, societatea reclamantă a susținut că plata repetată a TVA și sancțiunea aplicată i-au impus o sarcină excesivă, contrară Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).
Curtea a observat că, deși TVA fusese achitată prin intermediul unei autorități diferite de cea competentă, suma integrală ajunsese la bugetul de stat cu mult timp înainte, fără întârziere. În aceste condiții, Curtea Supremă de Justiție nu a explicat în ce mod obligarea societății reclamante la plata repetată a taxei era proporțională cu scopul urmărit, având în vedere că bugetul de stat nu suferise nicio diminuare și nicio întârziere în încasarea sumei datorate.
Curtea a mai reținut că nu s-a constatat că societatea reclamantă s-ar fi sustras de la plata impozitelor în mod intenționat sau din greșeală. Totodată, la momentul sancționării acesteia, chiar și autoritățile vamale și fiscale aveau îndoieli cu privire la modalitatea corectă de percepere a TVA, aspect care făcea posibilă comiterea, cu bună-credință, a unei erori privind procedura aplicabilă.
În consecință, Curtea a constatat că obligarea societății reclamante la plata repetată a TVA, împreună cu aplicarea unei sancțiuni, a constituit o ingerință disproporționată în dreptul său la respectarea bunurilor și a concluzionat că a avut loc o încălcare Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În ceea ce privește satisfacția echitabilă, Curtea a constatat că societatea reclamantă nu a formulat nicio cerere în acest sens, prin urmare nu a acordat nicio sumă cu acest titlu. Cu toate acestea, Curtea a notat că aceasta poate solicita redeschiderea procedurilor naționale, în cadrul cărora va putea pretinde compensarea prejudiciului suferit.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
