© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 1 februarie 2022 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauzaStrăisteanu și Agachi v. Republica Moldova(nr. 9204/08).
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 20 iulie 2005 reclamanții au fost arestați în Chișinău. Ulterior, ei au fost informați că fuseseră învinuiți în comiterea mai multor furturi din mașini. De asemenea, al doilea reclamant a fost învinuit și pentru posesie ilegală de substanțe narcotice și muniție.
Între 20 și 29 iulie 2005, al doilea reclamant a făcut 7 declarații, în lipsa avocatului, prin care și-a recunoscut vinovăția și l-a menționat pe primul reclamant ca fiind complice.
La 22 iulie 2005 al doilea reclamant a fost escortat la judecătorul de instrucție pentru a-i fi aplicat arestul preventiv. În timpul ședinței, el a declarat că fusese maltratat pentru a-și recunoaște vina sa și că în realitate săvârșise infracțiunile imputate fără participarea primului reclamant. Fostul său avocat nu a continuat această plângere.
La 25 iulie 2005 Inspectoratul General de Poliție a publicat pe pagina sa web un comunicat potrivit căruia membrii unui grup criminal organizat implicat în furturi din mașini, printre care și reclamanții,fuseseră reținuți în flagrant, în privința persoanelor reținute fiind efectuate măsuri speciale de investigații timp de mai multe luni.
Între 25 iulie și 19 august 2005, al doilea reclamant a semnat, în prezența avocatului său, procesele-verbale a șapte audieri cu privire la șapte episoade de furt. Contrar declarațiilor sale precedente, el a afirmat că primul reclamant participase doar în două furturi și că mințise anterior, în speranța de a evita răspunderea penală.
La 19 august 2005 și 23 august 2005 primul reclamant a declarat în fața judecătorului de instrucție și, respectiv, a Procurorului General că al doilea reclamant fusese maltratat pentru a face declarații împotriva sa. Totuși, aceste plângeri au rămas nesoluționate.
La 4 octombrie 2005 al doilea reclamant s-a plâns către Avocatul Poporului că ar fi fost maltratat și a oferit detalii specifice cu privire la relele tratamente la care fusese supus, dar și alte deficiențe procesuale din cadrul urmăririi penale intentate împotriva sa.
Între timp, dosarul penal a fost expediat la Judecătoria Buiucani, sediul Chișinău pentru a fi examinat în fond. Una dintre cele mai importante probe a constituit, inter alia, înregistrările video în urma măsurilor speciale de investigație, desfășurate în perioada 28 martie 2005 – 29 iunie 2005, autorizate de către judecătorul de instrucție la 7 iunie 2005.
La 20 decembrie 2006 judecătorul de instrucție a ordonat examinarea medicală a celui de-al doilea reclamant pentru a determina dacă acesta fusese supus relelor tratamente. Conform specialistului, al doilea reclamant nu avea semne de maltratare pe corp, cu excepția unei cicatrici pe cap, fiind în imposibilitatea de a stabili data provenienței cicatricilor.
La 1 februarie 2007 Judecătoria Chișinău i-a condamnat pe primul reclamant la unsprezece ani de închisoare și, respectiv, pe cel de-al doilea reclamant la doisprezece ani de închisoare. La pronunțarea sentinței, instanța a reținut declarațiile cu privire la recunoașterea vinovăției celui de-al doilea reclamant.
La 17 mai 2007 Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamanților. Prin urmare, reclamanții au depus un recurs la Curtea Supremă de Justiție, care a fost respins la 3 octombrie 2007.
În fața Curții, primul reclamant s-a plâns în baza Articolului 3 din Convenție, că ar fi suferit rele tratamente în timpul detenției sale și că plângerile sale în această privință nu ar fi fost investigate eficient. De asemenea, ambii reclamanții s-au plâns de încălcări ale diferitelor aspecte ale Articolului 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție. În final, ambii reclamanți s-au plâns în baza Articolului 8 din Convenție, că ar fi fost supuși ilegal unor măsuri speciale de investigație.
Ulterior comunicării prezentei cereri către Guvern, la 21 decembrie 2009 Curtea Supremă de Justiție a casat deciziile din 17 mai și 3 octombrie 2007 și a expediat cauza la rejudecare în instanța de apel. Ca urmare a redeschiderilor procedurilor naționale,ambii reclamanți au fost achitați.
Cu privire la presupusele rele tratamente suferite de către al doilea reclamant, Curtea a reținut că autoritățile naționale stabiliseră deja existența suspiciunii rezonabile că al doilea reclamant ar fi fost supus relelor tratamente. Având în vedere înregistrările de la interogarea celui de-al doilea reclamant, plângerile sale, dar și materialele obținute de către Avocatul Poporului, Curtea nu a putut ajunge la o altă concluzie. În continuare, Curtea a reținut că, deși Curtea Supremă de Justiție recunoscuse că al doilea reclamant a suferit rele tratamente, aceasta nu poate fi suficient pentru a-l lipsi de statutul de victimă a încălcării Convenției, în lipsa unei satisfacții echitabile suficiente. Având în vedere că acțiunile civile intentate de către al doilea reclamant în 2011 sunt încă pendinte, Curtea a considerat că remediul oferit în baza Legii nr. 1545 s-a dovedit a fi inefectiv. Prin urmare, Curtea a considerat că al doilea reclamant continuă să fie victimă a încălcării Articolului 3 din Convenție, sub aspect material.
Cu referire la investigarea relelor tratamente suferite de către cel de-al doilea reclamant, Curtea a remarcat întârzierea semnificativă în inițierea acestei investigații, împreună cu absența oricăror informații din partea Guvernului cu privire la rezultatul investigației inițiate, în cele din urmă, în 2010, și a reținut că este suficient pentru a concluziona că nu avusese loc o investigație suficientă asupra relelor tratamente suportate de către cel de-al doilea reclamant în prezenta cauză.
Cu privire la plângerile reclamanților în baza Articolului 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție, Curtea a reținut că, deoarece reclamanții fuseseră în final achitați de către Curtea Supremă de Justiție, ei nu mai puteau pretinde a fi victime ale unei încălcări a drepturilor lor în baza Articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Curtea a respins ca vădit nefondate plângerile formulate în baza Articolului 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție.
Referitor la plângerea primului reclamant în baza Articolului 8 din Convenție, Curtea a notat neepuizarea remediului național disponibil în baza legii nr. 1545. Prin urmare, Curtea a respins această plângere în conformitate cu Articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Cu privire la aceeași plângere formulată de către cel de-al doilea reclamant, Curtea a notat că remediul național în baza Legii nr. 1545 nu putea fi aplicabil în cazul lui, deoarece el nu fusese achitat de toate acuzațiile înaintate.
În continuare, Curtea a notat că, deși măsurile speciale de investigație fuseseră autorizate de către judecătorul de instrucție, totuși, aceste măsuri avuseseră loc și până la autorizarea lor de către judecătorul de instrucție, contrar normelor de procedură penală. Curtea a concluzionat că ingerința în drepturile celui de-al doilea reclamant, garantate de Articolul 8 din Convenție, nu a fost prevăzută de lege, fără a examina proporționalitatea acestei ingerințe. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc încălcarea Articolului 8 din Convenție în privința celui de-al doilea reclamant.
Ținând cont de deficiențeleidentificate, Curtea aacordat celui de-al doilea reclamant 24.000 de euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente hotărâreaeste disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
