© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.
La 25 septembrie 2025, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Prisăcaru v. Republica Moldova (nr. 55864/13).
Cauza se referă la refuzul Curții Supreme de Justiție de a examina recursul reclamanților, din cauza neachitării taxei de stat.
Potrivit circumstanțelor cauzei, la 1 octombrie 2012, Judecătoria Chișinău, sediul Botanica a admis cererea de chemare în judecată împotriva reclamanților și a dispus plata unui împrumut în valoare de 67.280 de euro. Reclamanții au depus apel împotriva hotărârii și au plătit o parte din taxa de stat, solicitând scutirea de la plata restului taxei de stat, din motive financiare.
La data de 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea de scutire în baza situației financiare a reclamanților și a redus taxa de stat de la 18.500 de lei la 5.000 de lei, iar la 17 ianuarie 2013 a respins cererea de apel și a menținut hotărârea primei instanțe.
Reclamanții au depus o cerere de recurs și au plătit o parte din taxa de stat, solicitând scutirea de la plata restului taxei, din aceleași motive invocate anterior. Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de scutire și a dispus plata integrală a taxei de stat. În recursul motivat, reclamanții au argumentat și anexat mai multe probe cu privire la circumstanțele care afectau situația lor financiară, în particular șomajul unuia dintre reclamanți, nașterea a doi copii și concediul de maternitate, fișe de salariu, precum și recipisa care confirma faptul că reclamanții împrumutaseră 5.000 de lei pentru achitarea taxei de stat aferente cererii de apel.
La 20 martie 2013, Curtea Supremă de Justiție a respins cererea, a lăsat recursul neexaminat și a oferit reclamanților un termen suplimentar pentru a achita restul taxei de stat, în valoare de 12.200 de lei. Instanța a susținut că reclamanții erau angajați și, fără a examina sursele lor de venit și situația familială, a concluzionat că aceștia nu au prezentat probe cu privire la imposibilitatea lor de a plăti respectiva taxă. Ulterior, la 5 aprilie 2013, Curtea Supremă de Justiție a refuzat examinarea cauzei din cauza neachitării taxei de stat.
Astfel, reclamanții s-au plâns în fața Curții de o încălcare a Articolelor 6 și 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Convenția”), din cauza taxelor judiciare excesive și a examinării superficiale a situației lor financiare de către Curtea Supremă de Justiție.
Curtea a reamintit că rolul Articolului 6 în raport cu Articolul 13 constituie lex specialis, cerințele Articolului 13 fiind absorbite de către cerințele mai stricte ale Articolului 6. Prin urmare, Curtea a considerat oportun să examineze plângerea exclusiv din perspectiva Articolului 6 § 1 din Convenție.
În continuare, Curtea a observat că Curtea Supremă de Justiție și-a motivat refuzul în baza prevederilor legii, și anume neachitarea taxelor de stat. Prin urmare, Curtea a considerat necesară examinarea aspectului dacă, prin respingerea cererii de scutire de la plata taxei de stat, Curtea Supremă de Justiție a luat în considerare toate circumstanțele particulare ale posibilității reclamanților de a le achita.
Curtea a notat, în baza ștampilei de înregistrare din cancelarie, că, la data de 15 martie 2013, reclamanții au depus la Curtea Supremă de Justiție probe referitoare la situația lor financiară și familială. Mai mult, aceasta a observat faptul că instanța națională nu a furnizat niciun motiv pentru respingerea probelor prezentate de către reclamanți, care atestau șomajul și incapacitatea temporară de muncă a acestora din cauza nașterii recente, precum și veniturile lor reduse.
Cu toate că nu este sarcina Curții să examineze capacitatea reclamanților de a plăti taxele judiciare în prezenta cauză, acest aspect fiind de competența instanțelor naționale, ea a concluzionat că instanța supremă a susținut afirmații fără a se expune asupra probelor din dosar, ceea ce a rezultat în faptul că procesul contestat nu a respectat cerința unui proces echitabil și a limitat accesul celor doi reclamanți la o instanță superioară.
În aceste circumstanțe, Curtea a concluzionat că Curtea Supremă de Justiție nu a efectuat o examinare adecvată a capacității reclamanților de a plăti taxele judiciare, fapt ce a afectat însăși esența dreptului reclamanților de a avea acces la o instanță. Prin urmare, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție, acordând reclamanților în comun 3.600 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 1.000 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.
