Virprod-Lux S.R.L. v. Republica Moldova

     La 18 iunie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea sa în cauza Virprod-Lux S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 5067/08).
La 13 aprilie 2000 Inspectoratul Fiscal Principal de Stat a aplicat sechestru asupra unei clădiri deținute de către o companie de stat – compania V. – din cauza neîndeplinirii obligațiilor sale fiscale. La 1 octombrie 2000, la cererea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat, clădirea a fost evaluată la suma de 352000 de lei. La 29 ianuarie 2001 Departamentul Privatizării și Administrării Proprietății de Stat a vândut clădirea respectivă companiei B. la prețul de 360500 de lei. La 25 aprilie 2003 compania reclamantă a cumpărat clădirea de la compania B. la prețul de 628000 de lei. La 29 martie 2007 Procuratura Generală a depus o acțiune în justiție, solicitând anularea vânzării din 29 ianuarie 2001 și a tranzacției ulterioare dintre compania B. și compania reclamantă. De asemenea, ea a cerut restituirea clădirii posesorului său inițial. Compania reclamantă s-a opus acțiunii Procuraturii Generale, argumentând, inter alia, că aceasta era tardivă. La 21 august 2007 Curtea de Apel Economică a respins cererea Procuraturii Generale din cauza caracterului său tardiv. La 11 octombrie 2007 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul declarat de către Procuratura Generală, a casat hotărârea Curții de Apel Economice și a susținut acțiunea în întregime. Curtea Supremă de Justiție a considerat că acțiunea Procuraturii Generale viza declararea nulității absolute a contractelor date și că, prin urmare, în conformitate cu articolul 217 din Codul Civil, în vigoare din 12 iunie 2003, nu putea fi limitată în timp. La 7 decembrie 2007 compania reclamantă a depus o cerere de revizuire împotriva deciziei date. Din moment ce compania V. nu avea nevoie de clădirea în litigiu, compania reclamantă i-a propus să încheie o tranzacție de împăcare potrivit căreia ultima urma să dețină clădirea în schimbul a 325092 de lei. La 20 martie 2008 Curtea Supremă de Justiție a confirmat tranzacția de împăcare dintre părți și a anulat decizia sa anterioară.
Cu referire la admisibilitatea cererii, Guvernul a insistat asupra pierderea statutului de victimă a companiei reclamante, deoarece fusese încheiată o tranzacție de împăcare cu compania V. și a fost posibilă deținerea în continuare a clădirii de către cea dintâi. Curtea a accentuat, inter alia, că autoritățile naționale nu au recunoscut încălcarea drepturilor garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), și că nici o reparație a prejudiciului provocat nu a avut loc. Prin urmare, obiecția Guvernului a fost respinsă.
Cu privire la pretinsa încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea a notat că termenul de prescripție pentru contestarea vânzării din 29 ianuarie 2001, prevăzut de către Codul Civil în vigoare la acel moment, expirase în 2004. Acest fapt a fost confirmat de către Curtea de Apel Economică, care a acceptat obiecția companiei reclamante cu privire la termenul de prescripție. Cu toate acestea, Curtea Supremă de Justiție a decis să nu respingă acțiunea Procuraturii Generale în conformitate cu prevederile Codului Civil vechi, dar să aplice normele noului Cod Civil, care a intrat în vigoare în iunie 2003. Curtea nu a contestat puterea statului de a adopta o legislație nouă care ar reglementa termenii de prescripție în procesul civil. În același timp, implementarea acelor reglementări noi nu este compatibilă cu Convenția în cazul în care ele modifică situații juridice devenite definitive urmare a aplicării termenului de prescripție relevant înainte de adoptarea unei asemenea legislații. Admiterea contrariului ar însemna recunoașterea faptului că statul este liber să ignore un termen-limită și să conteste situații juridice definitive prin simpla recurgere la puterea sa de a adopta legislație nouă după expirarea termenului-limită respectiv (a se vedea Ipteh SA și alții v. Moldova, nr. 35367/08, § 35, 24 noiembrie 2009). Curtea a notat că respectiva concluzie pare a fi în concordanță cu articolul 6 din noul Cod civil, care stabilește că acesta nu poate avea efect retroactiv și „nu modifică şi nici nu suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse anterior”. Așadar, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție din cauza admiterii acțiunii Procuraturii Generale, contrar principiului securității raporturilor juridice.
Cu referire la pretinsa încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat că admiterea acțiunii Procuraturii Generale a constituit o ingerință nejustificată în dreptul la proprietate al companiei reclamante, deoarece nu a fost menținut un echilibru corect și compania reclamantă a fost nevoită să suporte o povară excesivă (a se vedea, mutatis mutandis, Brumărescu v. România [MC], nr. 28342/95, §§ 75-80, CEDO, 1999-VII). Precum în Dacia SRL v. Moldova (nr. 3052/04, 18 martie 2008), instanțele naționale nu au oferit nicio justificare pentru ingerința imputată. Prin urmare, a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În cele din urmă, Curtea a acordat companiei reclamante 35092,21 de euro pentru prejudiciul material, 2000 de euro pentru prejudiciul moral și 1610 euro pentru costurile și cheltuielile suportate.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.