Tomac v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 16 martie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Tomac v. Republica Moldova (nr. 4936/12).

Cererea se referă la decesul fiului reclamanților și lipsa unei investigații eficiente în această privință.

În conformitate cu circumstanțele cauzei, la 24 februarie 2010 fiul reclamanților, fiind student la Academia de Poliție din Chișinău, a avut o dispută cu un alt student, care îi aplicase mai multe lovituri. La 25 februarie 2010 a fost întocmit un raport medical, care constata prezența unor leziuni ușoare pe fața reclamantului. Ulterior, prin intermediul psihologului instituției, conflictul între studenți ar fi fost soluționat. La 3 martie 2010 reclamanții au fost informați că fiul lor s-ar fi sinucis. Potrivit raportului de autopsie, decesul a survenit în rezultatul asfixierii mecanice prin strangulare. Totuși, conform declarațiilor reclamanților, pe corpul fiului lor erau vizibile vânătăi și excoriații, iar pe suprafața membrelor sale erau prezente plăgi.

La 26 iulie 2010 a fost emisă o ordonanță de refuz în începerea urmăririi penale, deoarece fapta nu ar fi întrunit elementele infracțiunii. Reclamanții au contestat ordonanța respectivă. Ulterior, autoritățile naționale au dispus efectuarea unor investigații suplimentare, însă de fiecare dată au refuzat inițierea unei urmăriri penale. Totuși, la 16 august 2011 a fost dispusă inițierea urmăririi penale pentru determinare la sinucidere. La 29 iunie 2012 cauza respectivă a fost clasată, din motivul lipsei probelor care ar fi demonstrat determinarea fiului reclamanților la sinucidere. Reclamanții au susținut că nu fuseseră informați cu privire la decizia respectivă.

Invocând Articolul 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamanții s-au plâns că autoritățile nu efectuaseră o investigație eficientă a circumstanțelor în care s-a produs decesul fiului lor. De asemenea, bazându-se pe prevederile Articolului 3 din Convenție, reclamanții s-au plâns de suferința care le fusese provocată, având în vedere modul de investigare a cauzei.

Cu referire la fondul cauzei, Guvernul a subliniat că investigația fusese promptă și complexă, autoritățile naționale cercetând toate ipotezele prezentate de către reclamanți, colectând probe în acest sens, însă constatând de fiecare dată că decesul fiului lor a survenit în urma sinuciderii.

Curtea a observat că circumstanțele suspecte ale decesului fiului reclamanților nu au fost stabilite de la bun început într-un mod suficient și clar, și că la etapa inițială au fost prezentate mai multe ipoteze, niciuna dintre ele fiind lipsită în mod vădit de credibilitate. Astfel, concluziile investigației oficiale trebuiau să fie bazate pe o analiză minuțioasă, obiectivă și imparțială a tuturor elementelor relevante, în scopul confirmării sau infirmării presupuselor ipoteze. Prin urmare, menționând eșecul autorităților naționale de a stabili circumstanțele relevante ale cauzei, Curtea a concluzionat că acestea au favorizat de la bun început ipoteza sinuciderii, fără a investiga în mod suficient ipoteza plauzibilă a unui deces violent.

De asemenea, Curtea a notat, că refuzând de trei ori inițierea urmăririi penale, autoritățile naționale au împiedicat cu bună știință valorificarea probelor colectate în cadrul investigației. Astfel, Curtea a considerat că întârzierea de peste un an și cinci luni în inițierea urmăririi penale era incompatibilă cu obligațiile procedurale stabilite la Articolul 2 din Convenție. Totuși, chiar și după inițierea urmăririi penale, autoritățile naționale nu au efectuat măsuri de investigație complexe, nu au utilizat mijloacele necesare pentru a elucida toate circumstanțele cauzei și nu au prezentat suficiente probe pentru a dovedi ipoteza sinuciderii fiului reclamanților. În plus, aparent, reclamanții nici nu au fost informați cu privire la clasarea cauzei, fiind lipsiți, prin urmare, de posibilitatea de a contesta în mod eficient decizia respectivă.

Astfel, Curtea a considerat că investigația efectuată de către autoritățile naționale cu privire la decesul fiului reclamanților nu a fost eficientă și accesibilă acestora, fapt incompatibil cu cerințele procedurale ale Articolului 2 din Convenție.

Referitor la presupusa încălcare a Articolului 3 din Convenție, reclamanții s-au plâns în fața Curții inclusiv de suferința care le fusese provocată, având în vedere modul de investigare a cauzei. În acest sens, Curtea a considerat că în prezenta cauză nu au existat factori care ar fi putut conferi suferinței reclamanților o dimensiune și un caracter distinct de suferința emoțională provocată în mod inevitabil rudelor unei victime ale căror drepturi au fost grav lezate. Astfel, Curtea a respins plângerea în baza Articolului 3 din Convenție, ca fiind inadmisibilă.

Prin urmare, Curtea a acordat reclamanților sumele de 12 000 de euro pentru prejudicial moral și 3 500 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie