Terentiev v. Republica Moldova

      La 9 mai 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Terentiev v. Republica Moldova (nr. 28973/06).
Prezenta cauză se referă la o procedură de divorț, în cadrul căreia soția reclamantului a solicitat partajarea averii dobândite în timpul căsătoriei. Proprietatea comună includea, inter alia, 2/3 dintr-un apartament, mobilă, un automobil și 23% din capitalul statutar în cadrul unei societatea cu răspundere limitată, cotă care corespundea 11000 de dolari SUA, în baza unor acte justificative. În referința sa, reclamantul a contestat cuantumul participațiunii soției sale, insistând că acesta ar fi de 3 sau 4 ori mai mare, fără a indica însă o sumă exactă și fără a solicita instanței de a numi o expertiză în acest sens.
La 29 iunie 2005, Judecătoria Botanica a admis acțiunea în instanță și a hotărât inter alia că reclamantul va primi o treime din apartamentul comun, 11,5% din participarea soției sale în cadrul întreprinderii, automobilul și alte bunuri mobile. Soția reclamantului a contestat hotărârea cu apel.
La 10 noiembrie 2005 Curtea de Apel Chișinău a admis apelul și a modificat soluția dată de primă instanță. În special, instanța a constatat că divizarea participării soției reclamantului la societatea cu răspundere limitată era contrară legii, deoarece societatea nu putea fi obligată să primească noi fondatori. Prin urmare, instanța a decis să împartă proprietatea soților într-un alt mod. Astfel, reclamantul păstra apartamentul, automobilul și alte bunuri mobile, în timp ce soția sa își păstra întreaga cotă de participare în cadrul acelei întreprinderi și să primească o sultă din partea reclamantului.
Reclamantul a înaintat o cerere de recurs, afirmând că valoarea cotei-părți a soției sale în cadrul societății cu răspundere limitată era de fapt mai mare decât cea indicată. La 8 februarie 2006 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 6 § 1 și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând că instanța de judecată nu a dispus efectuarea unei expertize pentru a evalua cuantumul cotei de participare a soției sale în cadrul unei societăți cu răspundere limitată.
Guvernul a menționat că reclamantul nu solicitase primei instanțe numirea unei expertize în acest sens, invitând Curtea să declare cererea inadmisibilă.
Curtea a susținut poziția Guvernului, indicând că reclamantul nu înaintase o asemenea solicitare nici în fața instanței de fond, nici în fața Curții de Apel. Reclamantul a formulat o astfel de cerere pentru prima dată în fața Curții Supreme de Justiție, însă în conformitate cu legislația procesuală civilă Curtea Supremă de Justiție nu putea să examineze fondul cauzei.
Din acest motiv, Curtea a declarat cererea inadmisibilă.
Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.