Sobieski-Camerzan v. Republica Moldova

     La 13 februarie 2018 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Sobieski-Camerzan v. Republica Moldova (nr. 3792/05).
Reclamantul Gheorghe Sobieski-Camerzan s-a plâns în fața Curții, invocând încălcarea Articolelor 8 și 13 (coroborat cu Articolul 8) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Reclamantul pretinde că în anul 2000, în calitatea sa de avocat a închiriat un spațiu, unde și-a instalat biroul pentru a practica activitatea sa profesională.
La 1 iulie 2004 poliția a evacuat reclamantul și a sigilat încăperile respective, întocmind în acest sens un raport cu lista cu obiectele ridicate.
La 12 iulie 2004 reclamantul a depus o plângere la procuratură pentru a denunța acțiunile ofițerilor de poliție. Pe 15 aprilie 2005, procuratura mun. Chișinău a respins plângerea reclamantului, considerând că nu au fost prezente elementele constitutive ale infracțiunii. Reclamantul a atacat ordonanța procuraturii în instanța de judecată. La 29 august 2005, Judecătoria s. Râșcani din mun. Chișinău, a respins cererea reclamantului.
La 13 decembrie 2005 Curtea Supremă de Justiție (CSJ) a admis recursul în anulare înaintat de reclamant. CSJ a dispus anularea încheierii de neîncepere a urmării penale, instanța a menționat, inter alia, că nu era clar care a fost temeiul juridic al sigilării încăperilor. Cererea a fost remisă spre reexaminare în instanța de fond. La 16 martie 2006 Judecătoria s. Râșcani a menținut ordonanța de neîncepere a urmăririi penale, încheierea fiind definitivă. Instanța nu a comentat concluziile CSJ.
Ca urmare a procedurilor civile și administrative cu implicarea Ministerului Afacerilor Interne și a Consiliului Municipal Chișinău, fiecare revendicându-și dreptul de proprietate asupra acestor încăperi, dreptul de proprietate a fost atribuit, într-un final, Consiliului Municipal Chișinău. Totodată, instanțele au constatat că evacuarea reclamantului a fost făcută cu încălcarea flagrantă a prevederilor legale.
Guvernul a susținut poziția instanțelor naționale precum că evacuarea avuse loc cu încălcarea prevederilor legale, dar a invocat faptul că reclamantul nu epuizase toate recursurile interne, subliniind faptul că acesta ar fi trebuit să introducă o acțiune civilă împotriva statului în baza Legii nr. 1545.
Curtea a constatat că circumstanțele cauzei nu corespundeau cu prevederile legii menționate, iar reclamantul nu avuse acces la un remediu efectiv în acest sens. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o violare a Articolului 13 al Convenției coroborat cu Articolul 8.
Referitor la Articolul 1 Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a notat că este indiscutabil că bunurile ce aparțineau reclamantului se aflau în încăperile sigilate. De asemenea, aceasta constată că din probele prezentate nu reiese că reclamantul a putut să-și recupereze aceste bunuri. Prin urmare, Curtea a constatat că a existat o ingerință în dreptul de proprietate a reclamantului.
Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea Articolelor 8 și 13 din Convenție și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acordându-i reclamantului suma de 7000 de euro cu titlu de prejudiciu moral și 2000 euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.