Snegur v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 30 noiembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea cu privire la satisfacţia echitabilă în cauza Snegur v. Republica Moldova (nr. 22775/07).

Prin hotărârea din 3 decembrie 2019 cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că admiterea spre examinare a unei acțiuni tardive a fost utilizată de către instanțele judecătorești naționale într-un mod incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice, în contradicție cu garanțiile oferite de Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”).Din acest motiv, prin ricoșeu, a avut loc și încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Curtea a acordat reclamantei 3000 de euro pentru prejudiciul moral şi 1500 de euro pentru costuri şi cheltuieli.

Curtea a rezervat chestiunea cu privire la acordarea prejudiciului material pentru o procedură separată, invitând părţile să analizeze posibilitatea soluționării amiabile a cauzei sau să-și prezinte observațiile cu privire la acest aspect.

Din aceste considerente, în contextul necesității remedierii drepturilor încălcate ale reclamantei, în modul constatat de către Curte în hotărârea sa, Agentul guvernamental a depus o cerere de revizuire, solicitând casarea actelor judecătorești anterioare care au stat la baza încălcării drepturilor reclamantei și, implicit, restitutio in integrum. Astfel, prin încheierea sa din 1 iulie 2020 și decizia sa din 25 septembrie 2020, CSJ a luat act de constatările Curții din hotărârea din 3 decembrie 2019 în prezenta cauză, a casat deciziile anterioare și a adus părțile în poziția anterioară adoptării deciziilor în defavoarea reclamantei. Cu toate acestea, instanţa supremă nu a analizat chestiunea obligării autorităților naționale de a înregistra dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului său imobil, și nici chestiunea cu privire la acordarea vreunei despăgubiri pentru prejudiciul material. Cu toate acestea, ulterior, în baza deciziilor Curţii Supreme de Justiţie, reclamanta a solicitat Agenției Servicii Publice înregistrarea dreptului ei de proprietate asupra imobilului respectiv, însă acea solicitare a fost respinsă, deoarece instanţa de judecată nu dispusese întoarcerea executării, iar dreptul de proprietate al lui C. asupra imobilului fusese transmis ulterior către alţi titulari.

Guvernul și reclamanta au prezentat observații cu privire la aplicarea Articolului 41 din Convenție.

Reclamanta a solicitat 136.326,68 de euro în calitate de despăgubire pentru prejudiciul material. Guvernul a susţinut că ultimele decizii ale CSJ pronunţate în favoarea reclamantei constituiau o bază suficientă pentru obţinerea restituirii de facto a proprietăţii sale. Aceasta ar fi fost posibil prin inițierea unei acțiuni separate în instanța de judecată, prin care reclamanta și-ar fi obținut în mod cert înregistrarea dreptului ei de proprietate.

Curtea a notat că, deşi Curtea Supremă de Justiţie a casat deciziile anterioare și a adus părțile în poziția anterioară adoptării deciziilor în defavoarea reclamantei, restituirea bunului imobil nu a avut loc. Ea a notat că părţile au admis că dreptul intern îi oferea reclamantei posibilitatea de a iniţia o acţiune împotriva actualului proprietar pentru restituirea imobilului, însă, cu toate acestea, ea nu a rămas convinsă că o asemenea acţiune eventuală ar fi putut avea şanse de succes. De asemenea, Curtea a luat în considerare argumentul reclamantei că actualul proprietar al imobilului ar putea invoca mai multe temeiuri legale pentru prevenirea restituirii bunului respectiv. Prin urmare, ţinând cont de circumstanţele prezentei cauze şi de informaţiile de care dispune, Curtea nu a putut concluziona cu certitudine că restitutio in integrum ar fi fost posibilă în prezenta cauză şi că dreptul intern ar fi permis înlăturarea completă a consecinţelor încălcărilor constatate în hotărârea principală a Curţii. Astfel, Curtea i-a acordat fiului reclamantei 50.000 de euro în calitate de despăgubire pentru prejudiciul material.

Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.