Scripnic v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 13 aprilie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Scripnic v. Republica Moldova (cererea nr. 63789/13).

Cererea se referă la un presupus caz de neglijență medicală care a condus la moartea unui nou-născut.

Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2003 reclamanta a fost internată în secția de maternitate a unui spital din Chișinău. Ea a dat naștere unei fetițe, care a decedat în următoarea zi. În același an, reclamanta și soțul său au depus o plângere la procuratură, solicitând tragerea la răspundere penală a persoanelor presupus implicate în decesul fiicei lor. În anul 2009 un medic a fost pus sub învinuire, însă în același an instanța a dispus încetarea procesului penal în legătură cu expirarea termenului de prescripție, această hotărâre devenind definitivă.

În anul 2010 reclamanții au inițiat o acțiune civilă împotriva medicului și a spitalului, solicitând despăgubiri. În anul 2011 instanța a admis parțial acțiunea și le-a acordat circa 3700 de euro pentru prejudiciul moral și pentru costuri și cheltuieli. În anul 2012 Curtea de Apel a menținut hotărârea primei instanțe și a dispus acordarea unei sume adiționale pentru cheltuielile de înmormântare a copilului. În anul 2013 Curtea Supremă de Justiție a menținut această hotărâre.

Bazându-se pe Articolul 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamanții au invocat că autoritățile naționale nu îndepliniseră obligația pozitivă stabilită în baza acestei prevederi, ele încetând procesul penal inițiat în legătură cu decesul fiicei lor, făcând referire la expirarea termenului de prescripție de tragere la răspundere penală. De asemenea, reclamanții au afirmat că respingerea de către instanțele naționale a acțiunii civile împotriva spitalului era neîntemeiată și că nu obținuseră despăgubiri suficiente în legătură cu decesul fiicei lor, care ar fi fost provocat de neglijență medicală.

Guvernul a invocat neepuizarea remediilor naționale, susținând că reclamanții trebuiau să depună o plângere penală împotriva spitalului în calitate de persoană juridică, ceea ce ar fi determinat și tragerea acestuia la răspundere civilă. De asemenea, el a susținut că responsabilitatea medicului implicat era atât de natură penală, cât și civilă, vinovăția sa fiind demonstrată, chiar dacă nu fusese tras la răspundere penală din cauza expirării termenului de prescripție, însă această constatare a permis, în final, tragerea lui la răspundere delictuală.

Reiterând principiile sale cu privire la obligațiile procedurale care rezultă din Articolul 2 din Convenție, Curtea a notat că reclamanții făcuseră uz atât de remediile penale, cât și de cele civile. Curtea a reținut că reclamanții depuseseră o plângere penală la procuratură, fără a specifica numele medicului sau al spitalului, ci doar solicitând tragerea la răspundere a persoanelor responsabile de decesul fiicei lor, iar în final, autoritățile fuseseră cele care au decis să tragă la răspundere penală doar medicul responsabil. Curtea a concluzionat că, având în vedere obligația stabilită de Articolul 2, care impune instituirea unui sistem judiciar capabil să responsabilizeze potențialii făptași pentru acțiunile lor, era sarcina organelor de urmărire penală să identifice și să defere justiției persoanele responsabile, inclusiv persoanele juridice.

De asemenea, Curtea nu a susținut argumentul Guvernului, potrivit căruia stabilirea vinovăției penale a spitalului era o condiție prealabilă pentru angajarea răspunderii delictuale a acestuia, constatând că instanțele civile aveau posibilitatea de a aprecia toate probele în mod independent și la intima lor convingere, fără a fi obligate de eventualele concluzii ale organelor de urmărire penală. Prin urmare, Curtea a notat că reclamanții nu acționaseră în mod necorespunzător la inițierea unei acțiuni civile împotriva spitalului, în lipsa constatării vinovăției sale penale, respingând astfel obiecția preliminară a Guvernului.

Cu referire la procesul penal împotriva medicului responsabil, Curtea a concluzionat că ancheta respectivă nu putea fi considerată efectivă, iar prescripția penală a faptelor nu putea fi reconciliată cu obligația autorităților de a acționa cu celeritate. În acest sens, Curtea a notat că perioadele de trei ani în care procurorul ierarhic-superior anulase ordonanța de clasare a cauzei penale și, respectiv, de doi ani pentru obținerea raportului de expertiză medico-legală nu erau explicate de anumiți factori obiectivi sau de comportamentul reclamanților, iar cauza nu părea a fi una deosebit de complexă.

Curtea a examinat și procedura civilă inițiată de către reclamanți, sub aspectul eficienței sale. Notând că o acțiune civilă intentată doar împotriva medicilor acuzați de neglijență medicală este, în principiu, suficientă pentru a îndeplini obligația procedurală în baza Articolului 2 din Convenție, Curtea a considerat că singura problemă ridicată de către reclamanți se referea la mărimea despăgubirilor acordate de către instanțele naționale pentru prejudiciul moral. Făcând referire la jurisprudența sa în această privință, Curtea a concluzionat că suma acordată era semnificativ mai mică decât cea acordată în cauzele versus Republica Moldova în care a constatat o încălcare de ordin procedural a Articolului 2 din Convenție. În acest sens, Curtea a observat că într-o altă cauză referitoare la răspunderea civilă în caz de deces, suma acordată de către instanțele naționale fusese considerabil mai mare decât cea oferită în prezenta cauză, astfel stabilind că procedura civilă inițiată de către reclamanți nu le oferise acestora o reparație corespunzătoare.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în pofida constatării de către autoritățile naționale a neglijenței medicale care a condus la decesul fiicei reclamanților, sistemul național în ansamblu nu a oferit un răspuns corespunzător, în conformitate cu obligația stabilită de Articolul 2 din Convenție, constatând astfel o încălcare a acestui articol sub aspect procedural.

În acest sens, Curtea a acordat reclamanților 15000 de euro pentru prejudiciul moral.

Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie