Sarov v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 1 iulie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Sarov v. Republica Moldova (nr. 53262/12).

Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătorești din 17 septembrie 2002, prin care compania A. fusese obligată să achite în beneficiul reclamantului suma de 12,559 USD. În particular, reclamantul a pretins că autoritatea responsabilă de executare nu ar fi întreprins toate măsurile necesare în vederea executării hotărârii adoptate în favoarea sa.

Guvernul a susținut că nu avusese loc nicio încălcare a prevederilor Convenției invocate de către reclamant.

În primul rând, Curtea a constatat că reclamantul nu specificase ce măsuri puteau fi, însă nu fuseseră întreprinse de către autoritățile naționale în vederea asigurării executării hotărârii din 17 septembrie 2002. De asemenea, Curtea a reținut că reclamantul eșuase să prezinte vreo dovadă care are combate concluziile autorităților de executare și ale instanțelor de judecată naționale cu referire la faptul că compania A. nu dispunea de resurse financiare în conturile sale bancare sau de anumite active care puteau fi vândute sau transmise în beneficiul său, în scopul stingerii datoriei.

În plus, Curtea a menționat că fusese decizia reclamantului de a nu solicita executarea hotărârii din 17 septembrie 2002 timp de aproximativ patru ani. Ea a precizat că refuzul autorităților de a iniția procedura de executare după expirarea termenului de prescripție nu părea a fi arbitrar sau abuziv. Chiar presupunând că refuzul era discutabil, reclamantul nu a dovedit nicio legătură de cauzalitate între refuzul respectiv și neexecutarea propriu-zisă. Cu alte cuvinte, reclamantul nu a demonstrat faptul că compania A. deținea fonduri și active în perioada 2006-2008 și că, prin urmare, hotărârea ar fi putut fi executată, în cazul în care autoritatea responsabilă de executare nu ar fi invocat omiterea termenului de prescripție.

În concluzie, Curtea a constatat că măsurile întreprinse de către autoritățile naționale în vederea executării hotărârii din 17 septembrie 2002 fuseseră adecvate și suficiente.

Din aceste considerente, în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție, Curtea a respins cererea, ca fiind în mod vădit nefondată.

Actualmente, decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie