Roman v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

     La 3 decembrie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Roman v. Republica Moldova (cererea nr. 13274/07).
Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2003 administratorii unui restaurant au efectuat mai multe lucrări de reconstrucție a acestuia, în rezultatul cărora apartamentul reclamantei, amplasat în imediata vecinătate, a fost deteriorat. Reclamanta a depus mai multe plângeri în fața autorităților în legătură cu acest fapt.
Potrivit raportului de expertiză tehnică nr. 739/04 expertul tehnic a identificat două cauze posibile ale apariției fisurilor din apartamentul reclamantei. Prima cauză se referă la lipsa unei conexiuni între acoperișul restaurantului și cel al apartamentului reclamantei, iar a doua cauză este legată de reconstrucția neautorizată a apartamentului nr. 6, care avea un perete comun cu apartamentul reclamantei. De asemenea, expertul a concluzionat că starea tehnică a construcției corespundea cu cerințele normelor cu privire la durabilitate și stabilitate, iar lucrările de reconstrucție a restauratului nu puteau provoca deteriorarea apartamentului reclamantei.
În perioada 2004-2005 reclamanta s-a plâns autorităților cu privire la zgomotul provocat de activitatea restaurantului și nerespectarea orelor de program. Directorul restaurantului a fost sancționat de mai multe ori pentru tulburarea liniștii în timpul nopții, iar primarul orașului Chișinău a decis să stabilească programul de închidere a restaurantului la ora 23:00. Cu toate acestea, reclamanta a susținut că orele de închidere a restaurantului nu au fost respectate, iar autoritățile naționale nu ar fi întreprins măsurile necesare pentru a remedia această problemă.
La 14 martie 2004 reclamanta a inițiat o acțiune în judecată, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul material provocat locuinței sale în rezultatul efectuării lucrărilor de reconstrucție a restaurantului, precum și pentru prejudiciul moral provocat de nivelul ridicat de zgomot în timpul activității restaurantului. La 19 decembrie 2005 Judecătoria Centru, mun. Chișinău a admis acțiunea reclamantei și a dispus încasarea în beneficiul acesteia a prejudiciului material și moral solicitat.
La 25 aprilie 2006 Curtea de Apel Chișinău a admis apelul declarat de către directorul restaurantului, a respins apelul reclamantei, a casat integral hotărârea primei instanțe și a emis o nouă hotărâre prin care acțiunea reclamantei cu privire la recuperarea prejudiciului material și moral a fost respinsă. La 11 octombrie 2006 Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia instanței de apel din 25 aprilie 2006, menționând că, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică, starea tehnică a construcției corespundea cerințelor normelor cu privire la durabilitate și stabilitate, iar lucrările de reconstrucție a restauratului nu puteau provoca slăbirea casei de locuit a reclamantei. Instanța de recurs nu a motivat plângerile reclamantei cu privire la zgomotul provocat de activitatea restaurantului.
În fața Curții, reclamanta s-a plâns în baza Articolelor 6, 8 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând că deciziile Curții de Apel Chișinău din 25 aprilie 2006 și a Curții Supreme de Justiție din 11 octombrie 2006 nu fuseseră motivate suficient și că autoritățile naționale nu au întreprins măsurile necesare în vederea contracarării incidentelor de tulburare a liniștii pe timp de noapte în urma activității restaurantului.
Guvernul a contestat plângerea reclamantei în baza Articolului 6 § 1 din Convenție, menționând că deciziile instanțelor naționale de judecată fuseseră motivate suficient. În opinia Curții, instanțele naționale au examinat în mod corect toate probele reclamantei, ultima nereușind să-și justifice acțiunea. Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea a conchis că deciziile instanțelor naționale nu păreau să fi fost arbitrare, declarând acest capăt de cerere inadmisibil, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
Cu referire la plângerea reclamantei în baza Articolului 8 din Convenție, Guvernul a susținut că autoritățile naționale nu au rămas pasive la plângerile reclamantei și au întreprins toate măsurile necesare în vederea protecției dreptului reclamantei la viața privată și de familie. Astfel, Curtea a constatat că inconvenientele suferite de către reclamantă cu privire la activitatea restaurantului au fost suficient de serioase, impunând autorităților naționale obligația de a adopta măsuri pentru respectarea dreptului reclamantei la viața privată și de familie. Prin urmare, Curtea a conchis că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în baza Articolului 8 din Convenție. În consecință, ea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție, acordându-i reclamantei 4500 euro pentru prejudiciul moral și 1685 euro pentru costuri și cheltuieli
Ținând cont de constatarea încălcării Articolului 8 din Convenție, Curtea a conchis că nu este necesar să se pronunțe separat asupra plângerii reclamantei în baza Articolului 13 din Convenție (a se vedea pentru o abordare similară Kamil Uzun v. Turcia, nr. 37410/97, § 64, 10 mai 2007, Centrul de resurse juridice în numele lui Valentin Câmpeanu v. România [MC], nr. 47848/08, § 156, 17 iulie 2014).
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie