Reșelian v. Republica Moldova

La 3 octombrie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat o decizie în cauza Reşelian v. Republica Moldova (cererea nr. 14896/07).

În speță, reclamantul a fost căsătorit cu G.R. din septembrie 1984 până în decembrie 2000. La 2 octombrie 1998 reclamantul a vândut un apartament (în continuare „primul apartament”). La 21 octombrie 1998 G.R. a cumpărat un alt apartament (în continuare „al doilea apartament”).

La 17 mai 2004 reclamantul a inițiat o acțiune în instanța de judecată împotriva lui G.R. cu privire la partajarea celui de-al doilea apartament, considerându-se coproprietar al acestuia. El a invocat, printre altele, că suma obținută în urma înstrăinării primului apartament fusese utilizată pentru procurarea celui de-al doilea.

Prin hotărârea sa din 23 martie 2006, Judecătoria Botanica a respins acțiunea ca neîntemeiată, notând că, potrivit legislației și a practicii judiciare, regimul proprietății comune în devălmășie a soților se aplica până în momentul încetării reale de către soți a raporturilor familiale. Ea a notat că reclamantul nu mai locuia cu soția sa din 1996. Instanța s-a bazat pe declarațiile făcute de către reclamant în cadrul procedurii judiciare cu privire la desfacerea căsătoriei. De asemenea, instanța de judecată a notat că nu fusese prezentată nici o probă în susținerea pretenției reclamantului potrivit căreia regimul proprietății comune în devălmășie era aplicabil în cazul celui de-al doilea apartament. Hotărârea a fost menținută prin decizia Curții de Apel Chișinău din 3 mai 2006 și decizia Curții Supreme de Justiție din 11 octombrie 2006.

Invocând Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamantul s-a plâns că instanțele de judecată nu și-ar fi motivat suficient deciziile, ignorând probe importante, inclusiv faptul că primul apartament fusese vândut cu câteva zile înainte de cumpărarea celui de-al doilea, ceea ce ar confirma că cel de-al doilea bun fusese procurat de către reclamant și fosta sa soție din banii comuni.

Curtea a notat că din materialele cauzei nu rezultă că instanțele judecătorești naționale au apreciat în mod arbitrar sau vădit nejustificat probele prezentate și, prin urmare, în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție, a respins această plângere ca fiind vădit nefondată.

Invocând Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns că respingerea acțiunii sale civile de către instanțele judecătorești i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale.

Curtea a notat că acțiunea inițiată de către reclamant s-a desfășurat în contradictoriu în fața a trei instanțe succesive, iar reclamantul a putut prezenta probele pe care le-a considerat necesare pentru apărarea intereselor sale. În opinia Curții, acest lucru a demonstrat faptul că au fost respectate garanțiile procedurale. Totodată, Curtea a reiterat constatările sale în baza Articolului 6 din Convenție și a concluzionat că Statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive, care îi reveneau în conformitate cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Prin urmare, în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție, Curtea a respins și această plângere ca fiind vădit nefondată.

Din aceste raționamente, Curtea a declarat cererea inadmisibilă.

Actualmente decizia este disponibilă în limba franceză şi poate fi accesată pe pagina web a Curții.