Popovici (Gîlcă) v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 2 decembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Popovici (Gîlcă) v. Republica Moldova (nr. 4853/12).

Potrivit circumstanțelor cauzei, prin decizia definitivă a Curții Supreme de Justiție din 21 ianuarie 2010, reclamantul a fost condamnat la treisprezece ani de închisoare, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni.

La 12 martie 2010 Procurorul General a declarat recurs în anulare împotriva acestei sentințe. El a susținut că decizia în cauză fusese viciată de mai multe erori de procedură. El nu a specificat care erau aceste erori, ci a expus propria sa versiune a faptelor care ridicau întrebări cu privire la fondul cauzei. La 7 noiembrie 2011 Curtea Supremă de Justiție a examinat cauza în absența reclamantului, a dispus admiterea acesteia, casarea deciziei din 21 ianuarie 2010 și a transmis cauza spre reexaminare în instanța de fond. La 12 mai 2015 instanța de fond a dispus încetarea cauzei penale, din motiv că învinuirile aduse reclamantului privind fapta comisă erau prescrise. În luna februarie 2015 reclamantul a fost eliberat din detenție.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând că anularea deciziei definitive din 21 ianuarie 2010 a fost abuzivă și contrară principiului securității raporturilor juridice. Totodată, în baza Articolului 3 din Convenție, el a pretins că nu beneficiase de asistență medicală adecvată pe perioada aflării sale în detenție.

Cu titlu preliminar, Curtea a reținut că, prin decizia sa parțială din 19 martie 2019, ea a conexat prezenta cauză cu alte unsprezece cereri, în scopul examinării plângerilor formulate în baza Articolului 3 din Convenție cu privire la condițiile de detenție (Talambuța și alții v. Republica Moldova (nr. 23151/09 și alte 11 plângeri, 19 martie 2019)).

Cu referire la plângerea reclamantului în baza Articolului 6 din Convenție, Curtea a reținut că, urmare a revizuirii deciziei din 21 ianuarie 2010, instanțele naționale au dispus încetarea procesului penal împotriva reclamantului pe motivul expirării termenului de prescripție pentru tragere la răspundere penală. Ea a notat că părțile nu au pretins că această decizie constituia o hotărâre de condamnare. În lipsa altor elemente care să indice contrariul, Curtea a concluzionat că decizia în cauză echivala cu o încetare a procesului penal, vinovăția reclamantului nefiind stabilită.

Curtea a mai reținut că încetarea procesului penal pusese capăt tuturor consecințelor care ar fi putut rezulta din pretinsa revizuire abuzivă a sentinței definitive cu privire la condamnarea reclamantului. Întrucât aceasta din urmă nu pare să fi fost afectată în niciun fel prin această revizuire, în ceea ce privește plângerea formulată în baza Articolului 6 din Convenție, Curtea a considerat că reclamantul nu mai poate pretinde că are un interes, în sensul Articolului 34 din Convenție, să continue examinarea cererii în această parte. Prin urmare, ea a respins plângerea formulată în baza Articolului 6 din Convenție, în conformitate cu prevederile Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Referitor la plângerea reclamantului cu privire la pretinsa lipsă a asistenței medicale adecvate în perioada aflării sale în detenție, în baza Articolului 3 din Convenție, Curtea a reținut că aceasta a fost formulată într-o manieră destul de vagă. În special, ea a reținut că reclamantul, deși a invocat că suferea de mai multe boli, nu a precizat ce tratament medical nu îi fusese acordat. De asemenea, Curtea a reținut că Guvernul a prezentat o listă a tratamentelor medicale acordate reclamantului în timpul detenției sale și că nimic nu i-a permis să concluzioneze că această asistență medicală fusese inadecvată sau că nu îi fusese acordată, deși starea sănătății sale impunea acest lucru. Prin urmare, Curtea a concluzionat că această plângere nu era întemeiată și a respins-o ca inadmisibilă, în conformitate cu prevederile Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Actualmente, decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie