Pojoga v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

        La 19 mai 2020 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Pojoga v. Republica Moldova (nr. 39635/08).
Conform circumstanțelor cauzei, reclamanta a divorțat de soțul ei, R., în anul 1996. In 2003 ea a înstrăinat un lot de teren unor terți. Ulterior, R. a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, invocând faptul că lotul de teren constituia proprietate comună în devălmășie.
La 31 martie 2006 Judecătoria Centru a respins acțiunea lui R. ca fiind nefondată. R. a declarat apel, iar prin încheierea din 14 mai 2006 Curtea de Apel Chișinău i-a respins apelul, obligându-l să achite taxa de stat într-un termen de douăzeci de zile de la data recepționării hotărârii judecătorești.
La 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Chișinău a restituit apelul declarat de către R. pentru neachitarea în termen a taxei de stat. La 4 decembrie 2006 R. a depus o nouă cerere de apel împotriva hotărârii din 31 martie 2006. La 8 mai 2007 Curtea de Apel Chișinău a admis apelul, a casat hotărârea din 31 martie 2006 și a pronunțat o nouă hotărâre prin care a admis acțiunea lui R. integral. Aparent, reclamanta a fost prezentă în cadrul ședinței de judecată și a solicitat respingerea apelului declarat de către R., dar nu a ridicat obiecția cu privire la tardivitatea acestuia.
Reclamanta a contestat la Curtea Supremă de Justiție decizia din 8 mai 2007, susținând, inter alia că apelul declarat de către R. fusese tardiv. La 30 ianuarie 2008 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantei, menținând decizia instanței de apel din 8 mai 2007. Instanța supremă a notat că argumentul reclamantei cu privire la tardivitatea apelului a fost respins, deoarece ea omisese să invoce acest fapt în fața instanței de apel. Unul din judecătorii completului de judecată a formulat o opinie separată, menționând că instanța supremă trebuia să caseze decizia instanței de apel, menționând că instanța de judecată era obligată din oficiu să-l respingă ca tardiv.
Reclamanta s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de faptul că instanța de judecată a casat abuziv o hotărâre judecătorească definitivă emisă în favoarea ei prin admiterea unui apel tardiv, astfel fiind încălcat principiul securității raporturilor juridice și dreptul la respectarea bunurilor sale.
Curtea a notat că urmare a admiterii apelului de către Curtea de Apel Chișinău, reclamanta a fost lipsită de o hotărâre judecătorească definitivă emisă în favoarea ei. Curtea a stabilit că apelul declarat de către R. a fost depus în afara termenul de douăzeci de zile prevăzut de articolul 362 din Codul de procedură civilă și, prin admiterea acestuia, a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice și dreptul reclamantei la un proces echitabil în baza Articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Brumărescu v. România, [MC], nr. 28342/95, ECHR 1999-VII, § § 61 și 62).
Cu referire la plângerea reclamantei în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a reiterat faptul că casarea unei hotărâri judecătorești definitive constituie o ingerință în dreptul de proprietate a persoanei interesate (Brumărescu, pre-citată, § 74). Curtea a stabilit că ingerința în dreptul de proprietate a reclamantei nu a fost justificată, din cauza caracterului inechitabil al procesului, iar reclamanta a suportat o povară individuală și excesivă (ibid., § 75-80 ). Prin urmare, Curtea a constatat încălcarea dreptului reclamantei la respectarea proprietății sale, prevăzut de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În consecință, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție și a Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acordându-i reclamantei 2000 euro pentru prejudiciu moral și 1500 euro în calitate de costuri și cheltuieli.
Curtea a rezervat pentru o procedură separată chestiunea privind acordarea prejudiciului material.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie