Pisică v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

              La 29 octombrie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Pisică v. Republica Moldova (cererea nr. 23641/17).

Conform circumstanțelor cauzei, în cadrul căsătoriei dintre reclamantă și P. s-au născut trei copii (în 2003 și 2007). În anul 2012, din cauza mai multor conflicte cu P., reclamanta a părăsit locuința comună împreună cu cei trei copii minori și a închiriat un apartament într-o altă localitate. La 16 august 2013 reclamanta s-a adresat cu cerere de chemare în judecată împotriva lui P., solicitând stabilirea domiciliului copiilor împreună cu ea. La 7 aprilie 2014 P. a înaintat o cerere reconvențională, solicitând stabilirea domiciliului copiilor minori împreună cu el. La 6 februarie 2015 Judecătoria Hâncești a respins cererea de chemare în judecată depusă de către reclamantă și a admis cererea reconvențională depusă de către P. cu toate acestea, la 24 iunie 2015 Curtea de Apel Chișinău a decis stabilirea domiciliului celor doi copii mai mici împreună cu reclamanta.
Decizia definitivă a instanței nu a putut fi executată din cauza refuzului copiilor de a locui împreună cu reclamanta și, la 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Chișinău a decis ca cei doi copii mai mici să locuiască împreună cu P., menționând că o asemenea decizie ar veni în susținerea interesului superior al copiilor, în special datorită relației afective puternice dintre copii și P.
În perioada iulie 2013 – noiembrie 2015, în cadrul procedurilor judiciare cu privire la stabilirea domiciliului copiilor minori, reclamanta s-a adresat autorităților naționale cu mai multe plângeri, denunțându-l pe P. că ar influența copiii împotriva sa. La 10 septembrie 2013 Judecătoria Ialoveni a aplicat măsuri de protecție față de reclamantă și cei trei copii ai săi. Deși, potrivit ordonanței de protecție, P. nu avea voie să contacteze cu cei trei copii comuni, acesta i-a luat să locuiască împreună cu el, refuzând întoarcerea acestora la domiciliul reclamantei. În anul 2014 au fost perfectate mai multe rapoarte psihologice, care au stabilit că atitudinea copiilor față de reclamantă devenise negativă, urmare a influenței negative din partea lui P., și că înstrăinarea copiilor de reclamantă ar constitui un abuz emoțional. Direcția Asistență Socială și Protecția Familiei a recomandat separarea temporară a copiilor de ambii părinți, id est de reclamantă și P., pentru acordarea asistenței psihologice, însă recomandarea respectivă nu a fost pusă în aplicare.
În fața Curții, reclamanta s-a plâns în baza Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând eșecul autorităților naționale de a asigura executarea deciziei Curții de Apel din 24 iunie 2015. De asemenea, ea s-a plâns că autoritățile naționale nu au întreprins măsuri suficiente în vederea prevenirii abuzului emoțional suferit de către copii.
Curtea a notat că în pofida cererii reclamantei referitoare la celeritatea examinării cauzei cu privire la stabilirea domiciliului copiilor, precum și a numeroaselor sale plângeri adresate autorităților cu privire la acțiunile lui P., instanța de fond a avut nevoie de un an și jumătate pentru a se pronunța în acest sens. Curtea a enunțat că, în cazurile referitoare la relația dintre părinți și copii, statele au obligația unei diligențe excepționale, ținând cont de riscul că trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei (Ignaccolo-Zenide v. România, nr. 31.679/96, § 102, 11 ianuarie 2000; Strömblad v. Suedia, nr. 3684/07, § 80, 5 aprilie 2012). Prin urmare, Curtea a conchis că această întârziere în soluționarea cauzei este contrară principiului diligenței excepționale.
Cu privire la alegația reclamantei referitoare la executarea deciziei din 24 iunie 2015, Curtea a notat că autoritățile nu au rămas totalmente pasive și au întreprins o serie de măsuri relevante în acest sens. Cu toate acestea, după prima tentativă a executorului judecătoresc din 9 februarie 2016 de punere în executare a deciziei Curții de Apel Chișinău, autoritățile au rămas aparent inactive, cu excepția executorului judecătoresc, care (în opinia Curții de Apel Chișinău, în mod inutil) a solicitat explicarea deciziei din 24 iunie 2015 cu privire la ordinea și modul de executare a acesteia, inclusiv la permisiunea de a intra forțat în domiciliul lui P.
În cele din urmă, Curtea a constatat că eșecul autorităților de a soluționa numeroasele plângeri din partea reclamantei a contribuit în mod substanțial la eventualele dificultăți în executarea deciziei din 24 iunie 2015. În consecință, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența excepțională necesară și nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în baza Articolului 8 din Convenție. Prin urmare, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție, acordându-i reclamantei 12000 euro pentru prejudiciul moral și 2000 euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie