Pavlovici v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 19 octombrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea cu privire la satisfacția echitabilă în cauza Pavlovici v. Republica Moldova (nr. 5711/03).

Prin hotărârea din 30 ianuarie 2018 cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, din cauza neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamantului la 24 decembrie 2004, prin care autoritățile naționale fuseseră obligate să îi returneze bunurile imobile din mun. Chișinău, confiscate de către autoritățile sovietice în anii 1940.

Deoarece reclamantul solicitase, în baza Articolului 41 din Convenție, restituirea bunurilor imobile și despăgubiri echitabile pentru prejudiciul moral, Curtea a rezervat chestiunea cu privire la acordarea unui eventual prejudiciu material și moral pentru o procedură separată, invitând părțile să exploreze posibilitatea soluționării amiabile a cauzei sau să prezinte observațiile sale cu privire la acest aspect.

Atât Guvernul, cât și reclamantul au prezentat observații cu privire la aplicarea Articolului 41 din Convenție. În raport cu prejudiciul material, reclamantul a solicitat executarea hotărârii din 24 decembrie 2004, pronunțată în favoarea sa, id est restituirea clădirilor litigioase. El nu a pretins nicio sumă în acest context în fața Curții, deoarece instanțele naționale îi acordaseră deja despăgubiri pentru venitul ratat prin neexecutarea hotărârii respective.

Guvernul a declarat că reclamantul beneficiase la nivel național de despăgubiri în valoare de 6 411341,05 de lei moldovenești pentru prejudiciul material cauzat în urma încălcării dreptului său la neexecutarea hotărârii judecătorești definitive. Totodată, el a accentuat că ultima hotărâre definitivă pronunțată în acest sens era decizia Curții Supreme de Justiție din 21 octombrie 2020, iar reclamantul continua să beneficieze de posibilitatea de a recurge la același remediu național până la executarea deplină a hotărârii din 24 decembrie 2004. De asemenea, Guvernul și-a reiterat angajamentul său de a executa hotărârea respectivă cât mai rapid posibil, după evacuarea și relocarea tuturor persoanelor care locuiesc actualmente în clădirile reclamantului.

Curtea a reiterat principiile care rezultă din jurisprudența sa, potrivit cărora o hotărâre de constatare a unei încălcări implică obligația Statului reclamat de a pune capăt încălcării respective și de a remedia consecințele acesteia, astfel încât să fie restabilită, pe cât posibil, situația anterioară încălcării, iar executarea unei hotărâri naționale rămânea a fi cea mai potrivită formă de reparare a acestui tip de încălcări ale Convenției.

Curtea a luat act de compensațiile acordate reclamantului de către instanțele naționale pentru prejudiciul material suportat de către el, însă a notat că hotărârea rămânea a fi neexecutată până în prezent. Astfel, ea a considerat că îi revenea Statului reclamat, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, să adopte măsurile necesare pentru a pune capăt încălcării constatate de către Curte în hotărârea cu privire la fondul cauzei și de a înlătura consecințele încălcării respective. Astfel, Curtea a concluzionat că Guvernul trebuie să execute în mod prompt, prin mijloace corespunzătoare, hotărârea din 24 decembrie 2004, pronunțată în favoarea reclamantului.

Cu referire la prejudiciul moral, Guvernul a susținut că reclamantul nu cuantificase suma exactă, lăsând acest aspect la latitudinea Curții, că el nu solicitase în fața instanțelor naționale compensații pentru prejudiciul moral, ceea ce ar presupune o acceptare tacită a faptului că despăgubirile materiale acordate la nivel național reprezentau în sine o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral, și că nu exista nicio legătură cauzală între suferințele pretinse de către reclamant și încălcările constatate în prezenta cauză. Totuși, Curtea a făcut referire la jurisprudența sa anterioară, care demonstra un anumit grad de flexibilitate, în special cu privire la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral, și la faptul că regula epuizării remediilor naționale, stabilită la Articolul 35 § 1 din Convenție, nu se aplică și pretențiilor pentru satisfacție echitabilă, prezentate Curții în baza Articolului 41 din Convenție. Curtea a mai notat că, deși pretenția pentru prejudiciul moral nu fusese cuantificată, reclamantul a formulat-o în mod inechivoc și în timp util, în cadrul procedurii contencioase. Astfel, Curtea i-a acordat reclamantului 3600 de euro pentru prejudiciul moral.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie