Ozdil și alții v. Republica Moldova

        La 11 iunie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Ozdil și alții v. Republica Moldova (nr. 42305/18).
Cauza vizează pretinsa extrădare camuflată a cinci cetățeni turci căutați de către autoritățile turcești pentru pretinsele legături cu mișcarea Fethullah Gülen. Reclamanții erau profesori la rețeaua de școli „Orizont” din Republica Moldova. În aprilie 2018 toți reclamanții au depus cereri de azil la Biroul Migrație și Azil (în continuare „BMA”), încercând să obțină statutul de refugiați în Republica Moldova. În septembrie 2018 șapte profesori din școlile „Orizont”, printre care erau și reclamanții, au fost arestați în cursul unei operațiuni comune conduse de către serviciile secrete moldovenești și turcești. Aceștia au fost duși direct la Aeroportul Chișinău, de unde au fost transportați imediat în Turcia. Familiile reclamanților nu au cunoscut nimic despre soarta lor timp de câteva săptămâni. Ulterior, în scurt timp, familiile lor au recepționat decizii din partea BMA cu referire la respingerea cererilor de azil ale reclamanților, precum și decizii prin care reclamanții fuseseră declarați persoane indezirabile în Republicii Moldova pentru o perioadă de cinci ani, dispunându-se îndepărtarea lor imediată sub escortă. BMA a concluzionat că reclamanții îndeplineau condițiile legale pentru acordarea azilului, însă a constatat totodată, în baza unei informații secrete recepționate de la serviciile secrete, că ei reprezentau o amenințare pentru securitatea națională. În septembrie și octombrie 2018 reprezentantul reclamanților, împuternicit de către soțiile lor, a contestat deciziile BMA în fața instanței. Totuși, cererile lor nu au fost admise, deoarece mandatul avocatului nu fusese semnat de către reclamanți. Încheierile respective au fost contestate în fața instanței ierarhic superioare, însă fără succes.
În fața Curții reclamanții au invocat încălcarea Articolului 5 § 1 (f), a Articolului 6 § 1 și a Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), precum și a Articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Cu referire la admisibilitatea plângerilor formulate de către reclamanți, abordând obiecția Guvernului cu privire la neepuizarea căilor de atac interne, Curtea nu a acceptat că în circumstanțele prezentei cauze recurgerea la instanțele naționale ar fi putut fi considerată drept un remediu eficient după transferul reclamanților în Turcia (a se vedea Čonka v. Belgia, nr. 51564/99, § 46, CEDO 2002-I; și De Souza Ribeiro v. Franța [MC], nr. 22689/07, §§ 94-97, CEDO 2012). Mai mult decât atât, Guvernul nu a indicat că instanțele naționale ar fi fost în stare să dispună eliberarea reclamanților din detenție în Turcia și reîntoarcerea lor ulterioară în Republica Moldova. Așadar, Curtea a respins obiecția respectivă. În același context al admisibilității, Curtea a considerat că Articolul 6 § 1 din Convenție nu este aplicabil în prezenta cauză. Astfel, plângerea a fost calificată drept incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției și a fost respinsă în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Referitor la pretinsa încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție, cercetând circumstanțele cauzei în ansamblu și ținând cont de volumul probelor care denotă celeritatea acțiunilor autorităților moldovenești, Curtea a concluzionat că privarea de libertate a reclamanților la 6 septembrie 2018 nu fusese legală sau necesară în sensul Articolului 5 § 1 (f), și nici lipsită de arbitrariu. Privarea lor de libertate a constituit un transfer de persoane, în afara cadrului legal, de pe teritoriul statului reclamat în Turcia, care ar fi eludat toate garanțiile oferite reclamanților de către dreptul național și internațional. Așadar, a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție.
Cu referire la pretinsa încălcare a Articolului 8 din Convenție, luând în considerare faptul că reclamanții nu beneficiaseră de un nivel minim de protecție împotriva arbitrariului din partea autorităților naționale, Curtea a constatat că ingerința în viața privată și de familie nu a fost în conformitate cu o „lege” care ar fi corespuns exigențelor Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, Al-Nashif v. Bulgaria, nr. 50963/99, § 128, 20 iunie 2002). Respectiv, a existat o încălcare a Articolului 8 din Convenție.
Ținând cont de constatările sale cu privire la Articolele 5 § 1 și 8 din Convenție, Curtea a considerat că nu este necesară examinarea separată a plângeri în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.
Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 25000 euro pentru prejudiciul moral suferit. Din moment ce reprezentantul reclamanților nu a justificat în nici un fel pretențiile sale cu privire la pretinsele costuri și cheltuieli suportate, Curtea a decis să nu-i acorde o despăgubire în acest sens.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.