Oprea și alții v. Republica Moldova și Rusia

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 18 februarie 2020 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Oprea și alții v. Republica Moldova și Rusia (cererea nr. 36545/06).

Reclamanții, 57 cetățeni ai Republicii Moldova, locuitori ai satului Molovata-Nouă (raionul Dubăsari), s-au plâns în fața Curții, în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând pierderea accesului la loturile de teren agricol pe care le dețin în proprietate. De asemenea, reclamanții s-au plâns de lipsa unui recurs efectiv cu privire la plângerile lor, în sensul Articolului 13 din Convenție combinat cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

La momentul depunerii cererii la Curte, reclamanții dețineau în proprietate loturi de teren în apropierea satului Molovata-Nouă (raionul Dubăsari). Terenul este situat de-a lungul traseului Tiraspol – Dubăsari – Râbnița, care face legătura între regiunile nordice și sudice ale pretinsei republici moldovenești nistrene (în continuare “rmn”) și regiunile controlate de către Republica Moldova pe teritoriul controlat de către “rmn”.

Conform circumstanțelor cauzei, în perioada anilor 1992 și 1998 reclamanții au avut acces liber la terenurile pe care le dețineau în proprietate. În anul 1998, pretinsele autorități ale „rmn” au instituit în această zonă mai multe puncte de control pentru a verifica transportul produselor agricole de-a lungul „graniței” și au obligat reclamanții să achite diverse taxe și impozite. În anul 2004, ele au declarat că loturile deținute în proprietate sau arendate de reclamanți constituiau proprietate a „rmn”, iar reclamanții puteau continua prelucrarea terenurilor doar cu condiția arendării acestora de la pretinsele autorități. Reclamanții, în calitate de proprietari de drept, au refuzat să semneze impusele contractele de arendă, iar în consecință, accesul lor la terenuri a fost blocat. Reclamanții au depus numeroase plângeri la autoritățile locale din „rmn”, solicitând dreptul de acces la acele terenuri, însă acestea nu au avut vreun rezultat. De asemenea, reclamanții au solicitat intervenția autorităților constituționale din Republica Moldova, a Ambasadei Federației Ruse în Republica Moldova, precum și a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa. În anul 2006, autoritățile Republicii Moldova au reușit să negocieze cu autoritățile “rmn” un mecanism privind înregistrarea temporară a proprietarilor de teren din regiunea respectivă, care ulterior le-a permis acestora accesul la terenurile respective și transportarea recoltei. În pofida mecanismului existent, reclamanții susțin că nu dispun de un acces liber la terenurile aflate în proprietatea lor.

Cu privire la jurisdicția statelor reclamate în legătură cu evenimentele produse în raioanele de est ale Republicii Moldova, Curtea a reiterat principiile generale menționate în hotărârile Ilașcu și Alții, Catan și Alții și Mozer. Curtea a notat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamanților în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a Articolului 13 combinat cu Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu referire la responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că aceasta a exercitat un control efectiv asupra structurilor „rmn” în perioada relevantă în speță. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea a reiterat constatările anterioare stabilite în hotărârile Ivanțoc și Alții, §§ 116‑20; Catan și Alții, §§ 121‑22; și Mozer, §§ 108 și 110, id est că Federația Rusă a exercitat un control efectiv asupra politicilor și a acțiunilor pretinsei administrații locale din raioanele de est ale Republicii Moldova. În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu acordat structurilor „rmn”, care nu ar fi putut supraviețui altfel, Federația Rusă este responsabilă pentru încălcarea drepturilor reclamanților garantate de Convenție (Mozer, §§ 110-11).

Astfel, în prezenta cauză, Curtea a recunoscut încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a Articolului 13 combinat cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de către Federația Rusă, obligând guvernul rus să achite reclamanților menționați în Anexa nr. 3 la prezenta hotărâre, câte 1500 euro în calitate de despăgubiri pentru prejudiciul moral și 4000 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie