Năstase v. Republica Moldova

La 17 ianuarie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Năstase v. Republica Moldova (cererea nr. 74444/11).

Cererea se referă la condamnarea definitivă în contumacie a reclamantului, din cauza refuzului său de a se întoarce din Federația Rusă și de a se prezenta în fața instanței de judecată pentru a participa personal la examinarea cauzei penale împotriva sa.

Invocând încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns în fața Curții că nu a avut parte de un proces echitabil, deoarece atât urmărirea penale, cât și judecarea cauzei în fața instanțelor judecătorești naționale, avuseseră loc în lipsa sa. El a susținut că autoritățile ruse au informat autoritățile Republicii Moldova despre reținerea sa cu o zi înainte de ședința de judecată la Curtea de Apel Chișinău, instanța trebuind – în concepția reclamantului – să amâne ședința pentru a-i permite să fie prezent.

Guvernul a invocat că reclamantul a renunțat la dreptul său de a se apăra singur din cauza eschivării sale de la organele de forță. Totodată, reclamantul cunoștea despre învinuirile care îi erau aduse, fiind reprezentat și de către un avocat contractat, care, de altfel, nu obiectase la examinarea cauzei în lipsa reclamantului. În același timp, la pronunțarea deciziei instanța de apel nu cunoștea despre reținerea reclamantului în Federația Rusă.

Curtea a notat că reclamantul cunoștea despre procesul penal pendinte împotriva sa, iar trei săptămâni după aplicarea interdicției de a părăsi localitatea reclamantul totuși a părăsit țara, revenind în Republica Moldova abia după reținerea sa de către autoritățile Federației Ruse și a extrădării ulterioare a acestuia, aproximativ trei ani mai târziu. Reclamantul nu a contestat faptul că el fusese reprezentat de către un avocat contractat, fiind în contact cu el atât la faza urmăririi penale, cât și în cadrul procedurilor judiciare, astfel fiind la curent cu evoluția procedurilor derulate împotriva sa. Curtea a fost convinsă ca avocatul a acționat în interesul clientului său, acesta reușind chiar să obțină și o reducere a pedepsei de la 10 ani la 7 ani de închisoare.

Cu referire la amânarea ședinței în fața instanței de apel, Curtea a notat că din materialele dosarului nu a rezultat că avocatul ar fi informat instanța de judecată despre reținerea reclamantului în Rusia sau că el ar fi solicitat amânarea examinării cauzei. Totodată, avocatul nu a ridicat această chestiune nici în recursul său la Curtea Supremă de Justiție.

În aceste circumstanțe, Curtea a considerat că, prin atitudinea sa, anume reclamantul a determinat examinarea cauzei în absența sa de către instanțele judecătorești naționale, concluzionând că, prin acțiunile sale, reclamantul a renunțat la dreptul său de a se apăra personal. Totodată, având în vedere că prezenta cauză nu se referă la un acuzat necitat sau nereprezentat de către un avocat și ținând cont de marja de apreciere a autorităților naționale, Curtea a considerat că, de fapt, condamnarea reclamantului in absentia și refuzul instanțelor de a reexamina cauza în prezența sa nu au constituit o pedeapsă disproporționată.

Curtea a considerat că cererea reclamantului a fost vădit nefondată și, prin urmare, a declarat-o inadmisibilă în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză şi poate fi accesată pe pagina web a Curții.