N.B. v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 8 aprilie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de radiere de pe rol în cauza N.B. v. Republica Moldova (cererea nr. 80044/13).

Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolelor 3 și 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând condițiile inadecvate de detenție din Penitenciarul nr. 11 din Bălți. De asemenea, el a susținut că ar fi fost împiedicat de către autoritățile statului în exercitarea dreptului său la o cerere individuală.

Cu referire la condițiile inadecvate de detenție, după încercarea eșuată de a soluționa cauza în mod amiabil, Guvernul a prezentat Curții o declarație unilaterală, prin care a recunoscut existența unei încălcări a Articolului 3 din Convenție, din cauza condițiilor precare de detenție la care a fost supus reclamantul, și s-a angajat să-i achite suma de 4200 de euro pentru orice prejudiciu material și moral, precum și pentru costuri și cheltuieli, invitând Curtea să radieze cererea de pe rol.

Deși reclamantul a informat Curtea că nu era de acord cu declarația prezentată de către Guvern, motivând că suma propusă era insuficientă și că nu acoperea plângerea în baza Articolului 34 din Convenție, Curtea, făcând referire la jurisprudența sa versus Republica Moldova privind condițiile precare de detenție și având în vedere natura concesiilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației oferite, a decis radierea cauzei de pe rol în baza Articolului 37 § 1 (c) din Convenție.

Cu privire la presupusa încălcare a dreptului reclamantului la un recurs individual, Curtea a constatat că afirmațiile reclamantului despre existența unei scrisori pe care administrația penitenciarului l-ar fi obligat să o semneze, prin care el recunoștea existența unor condiții adecvate de detenție, nu erau confirmate prin probe. Totodată, Curtea a concluzionat că nu erau demonstrate nici afirmațiile potrivit cărora condițiile de detenție ale reclamantului s-ar fi înrăutățit după comunicarea cererii. În acest sens, Curtea a menționat că sarcina probatorie în cauzele referitoare la respectarea condițiilor de detenție le revine reclamanților, care trebuie să prezinte, în măsura posibilităților, dovezi în sprijinul plângerilor lor. Curtea a concluzionat că în această cauză reclamantul nu a furnizat suficiente informații care să susțină afirmațiile sale. Prin urmare, Curtea nu a putut constata că autoritățile naționale ar fi împiedicat reclamantul să-și exercite dreptul său la un recurs individual, în sensul ultimei teze din Articolul 34 din Convenție.

Luând act de termenii declarației Guvernului privind Articolul 3 din Convenție și de modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate, Curtea a radiat acest capăt de cerere în conformitate cu Articolul 37 § 1 litera c) din Convenție.

Actualmente, decizia este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie