Mozer c. Republicii Moldova și Federației Ruse

            La 23 februarie 2016, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărîre în cauza Mozer c. Republicii Moldova și Federației Ruse (cererea nr. 11138/10).Cererea a fost depusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (Curtea) la 24 februarie 2010. La 20 mai 2014, Camera căreia i-a fost prezentată cererea, s-a desesizat în favoarea Marii Camere, iar audierile publice au avut loc la 4 februarie 2015.

            Reclamantul, Boris MOZER, este cetăţean al Republicii Moldova (RM), de naţionalitate germană, care pînă în  anul 2010 a locuit în Tiraspol. Din 2011, acesta este solicitant de azil politic în Elveţia.

            Circumstanţele cauzei se pot rezuma, după cum urmează: la 24 noiembrie 2008, reclamatul fiind bănuit de fraudă, a fost reţinut de către autoritățile autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene (”RMN”) și plasat în arest preventiv. Potrivit reclamantului, sub presiunea amenințărilor, acesta a semnat diverse declarații prin care a recunoscut vina pentru infracțiunea pe care el nu a fi comis-o. Mandatul de arest preventiv a fost prelungit în repetate rînduri, iar la 1 iulie 2010 reclamantul a fost condamnat de către o instanţă din ,,RMN’’ la șapte ani de închisoare cu suspendare pentru cinci ani și i-a fost aplicată măsura preventivă de nepărăsire a localității. Puțin timp mai tîrziu, reclamantul a plecat la Chișinău pentru a primi îngrijiri medicale, iar în 2011 a ajuns în Elveția. În legătură cu omisiunea reclamantului de a se prezenta în fața autorităților, în februarie 2013 instanța din Tiraspol a dispus ca pedeapsa privativă de libertate, care la acel timp a fost redusă la 6 ani și șase luni de închisoare, să fie executată pe deplin.

            Reclamantul a susținut că a fost deținut în condiții inumane și degradante, în special: umiditate mare, lipsa luminii solare și a unui sistem de ventilație, suprapopularea celulei și fumatul în celulă. În perioada detenției, starea de sănătate a reclamantului s-a înrăutățit și acesta a avut mai multe crize de sufocare.

            În luna mai 2009, în urma unei investigații medicale, medicii au constatat că reclamantul ar trebui să fie transferat în secţia de pneumologie a unui spital, însă acest lucru era imposibil de realizat din cauza insuficienței de personal, care ar asigura supravegherea acestuia pe durata tratamentului.

            În februarie 2010, o comisie medicală a concluzionat că starea de sănătate a reclamantului era nesatisfăcătoare și că aflarea sa în detenție ar prezenta dificultăţi, avînd în vedere lipsa personalului medical și a echipamentului potrivit care să asigure tratamentul necesar în situația sa. În pofida acestor constatări, reclamantul a fost transferat la o altă instituție de detenţie preventivă, care era şi mai puțin  dotată cu echipament decît cea în care a fost deţinut începînd cu luna mai 2009.

            Potrivit reclamantului, în primele șase luni de detenție, acestuia i-au fost interzise întrevederile cu părinții şi preotul său. Cu privire la plîngerile părinților reclamantului către autoritățile din RM și Ambasada federației Ruse din RM, Procuratura Generală a menționat că nu poate interveni, din cauza situației politice din regiunea transnistreană după evenimentele din 1992.

            După ce cererea în fața Curții Europene a fost notificată Guvernelor RM și a Federației Ruse, în martie 2010 Prim-ministrul RM le-a adresat o notă ambasadorilor Federației Ruse, a Ucrainei și a Statelor Unite, solicitîndu-le asistența în protecția drepturilor dlui Mozer.

În ianuarie 2013, Curtea Supremă de Justiție a RM a anulat hotărîrea instanței din Tiraspol, constatînd că instanțele din „RMN” nu au fost instituite în conformitate cu legislația RM. Ulterior, Procurorul General al RM a informat avocatul reclamantului cu privire la pornirea urmăririi penale în privința detenției ilegale a reclamantului.

            În speţă,  reclamantul, invocînd art. 5 §§ 1 și art. 4 din Convenția pentru drepturile omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), s-a plîns că a fost arestat și plasat ilegal în detenție preventivă de către autoritățile din „RMN” și că nu a fost prezent la audierile cu privire la detenția preventivă. Totodată, s-a plîns în temeiul art. 2 și art. 3 din Convenție cu privire la faptul că nu i-a fost acordată asistența medicală necesară în situația sa, precum și că a fost deținut în condiții inumane și degradante. Subsecvent, reclamantul a pretins că i-au fost interzise vizitele părinților și a preotului, ceea ce a constituit o încălcare a art. 8 și a art. 9 din Convenție. Totodată, reclamantul, s-a plîns, în particular, că nu a dispus de nici un remediu efectiv în privința plîngerilor sale cu privire la art. 2, 3, 5, 8 și 9. Reclamantul a considerat că faptele denunțate cad sub jurisdicția RM și a Federației Ruse.

            În comentariile sale, Guvernul a invocat că prin Decizia Curții Supreme de Justiție din 22 ianuarie 2013 s-a confirmat natura ilegală și arbitrară a condamnării reclamantului. La fel a menționat că instanțele de judecată din regiunea transnistreană sunt organe ale unei entități ilegale, care nu sunt recunoscute de către nici un stat, iar detenția reclamantului dispusă de către autoritățile din „RMN” nu poate fi considerată legală în sensul art. 5 § 1 din Convenție. Orice concluzie contrară, implică recunoașterea anumitor puteri acestei entități nerecunoscute.

            Guvernul nu a comentat dacă detenția reclamantului este în conformitate cu legislația transnistreană, în măsura în care aceasta este neconstituțională, iar sistemul juridic al „RMN” nu respectă principiile democrației, independenței și imparțialității organizării sistemului juridic.

            Curtea a concluzionat, că circumstanțele denunțate de reclamant cad sub jurisdicția atît a RM, cît și a Federației Ruse, în temeiul art. 1 din Convenție, și anume, obligația respectării drepturilor omului.

            În cauzele Ivanţoc și alții c. Moldovei și Rusiei și Catan și Alții c. Moldovei și Rusiei, Curtea a constatat că plîngerile privind regiunea transnistreană se află sub jurisdicția ambelor state și nu au fost motive pentru a se detașa de la constatările sale în speța dată.

Curtea a notat că, deși RM nu exercită un control efectiv asupra acțiunilor întreprinse de către autoritățile „RMN”, faptul că această regiune a fost recunoscută potrivit dreptului internațional ca parte integrantă a RM, determină obligația statului, în temeiul art. 1 din Convenție,  de a utiliza toate mijloacele legale și diplomatice disponibile pentru a continua garantarea drepturilor și libertăților enunțate în Convenție, pentru persoanele care se află pe acest teritoriu.

            În ceea ce privește Federaţia Rusă, Curtea a reiterat constatările sale din cauzele precedente, că existența „RMN” este posibilă doar datorită susținerii militare, economice și politice din partea Federaţiei Ruse. În aceste circumstanțe, nivelul înalt de dependență față de susținerea acesteia constituie un indice puternic a faptului că Rusia continuă să exercite un control efectiv și o influență decisivă asupra autorităților „RMN”.

            Cu privire la alegațiile în temeiul art. 5 din Convenție, Curtea a considerat că Rusia în principal, în calitate de stat care exercită controlul efectiv asupra regiunii transnistrene, urmează să demonstreze că instanțele din „RMN” au respectat jurisprudența Curții și anume că ele sunt o componentă a unui sistem judiciar cu bază constituțională și legală, cu tradiții judiciare compatibile cu Convenția. Curtea a constatat, în cauzele anterioare, că instanțele din „RMN”, care au decis arestarea reclamantului, aparțin unui sistem care nu respectă standardele respective. Avînd în vedere că pînă la momentul actual Rusia nu a prezentat Curții nici o informație care ar permite să evalueze dacă instanțele din „RMN” satisfac cerințele necesare, ea nu a putut verifica dacă situația s-a schimbat.

            Mai mult decît atît, nu a existat nici un motiv pentru a considera că a existat un sistem de tradiții judiciare compatibile cu Convenția, similar celui existent în RM. În timp ce sistemul de drept moldovenesc a fost obiectul unei analize profunde anterior aderării la Consiliul Europei în 1995, fiind propuse amendamente pentru a asigura compatibilitatea cu Convenția, o astfel de analiză a sistemului de drept a „RMN” nu a fost realizată.

            În final, circumstanțele în care reclamantul a fost arestat și modul cum s-a dispus și prelungit arestarea au confirmat concluziile privind incompatibilitatea instanțelor „RMN” – Convenției, în special dispunerea arestării reclamantului pentru o perioadă nedeterminată de timp și examinarea în absența reclamantului a recursului în privința prelungirii detenției. Subsecvent, Curtea a concluzionat că constatările sale anterioare privind instanțele „RMN” sunt încă valabile și pentru perioada de timp ce vizează speța în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenție de către Federația Rusă.

            Curtea a menționat că RM și-a îndeplinit obligațiile pozitive  pentru a satisface obligațiile pozitive ale reclamantului care decurg din art. 5 din Convenție. În special, autoritățile au lansat apeluri la mai multe organizații interguvernamentale precum și altor state printre care şi Federaţiei Ruse în vederea depunerii eforturilor necesare în vederea garantării drepturilor sale ce au fost încălcate.

            În ceea ce privește capetele de cerere cu privire la art. 2 și 3 din Convenție, Curtea a notat că medicii care l-au examinat pe reclamant nu au constatat nici o dată că a existat un risc imediat vieții acestuia. Prin urmare, Curtea a considerat că nu este necesar de a examina separat pretențiile în temeiul articolului 2 din Convenție.

            Curtea notează că, în timp ce medicii au constatat că starea de sănătate a reclamantului s-a înrăutățit și că lipsea echipamentul și personalul necesar care să îi asigure asistența necesară, autoritățile „RMN” nu numai că au refuzat să-l transfere într-un spital obişnuit pentru a fi tratat, dar și l-au expus în continuare la suferințe şi riscuri sporite pentru sănătatea sa, fiind transferat într-un penitenciar ordinar.

            De asemenea, pentru Curte a fost de mirare faptul că maladia reclamantului, deşi considerată destul de gravă pentru a determina transferarea unei persoane condamnate într-un spital civil, nu a servit temei pentru transferarea la spital a unei persoane aflate în detenție preventivă. Dat fiind faptul că nu a existat vreo anumită explicaţie în ceea ce priveşte refuzul de a-i oferi un tratament necesar, Curtea a considerat că reclamantul nu a beneficiat de asistență medicală corespunzătoare.

            Reieşind din descrierea reclamantului cu privire la condiţiile rele de detenţie, Curtea a notat lipsa comentariilor în acest sens din partea guvernelor parte. Totuşi, descrierea respectivă este în mare măsură confirmată de rapoartele Comitetului de prevenire a torturii şi tratamentelor inumane şi degradante şi a Raportorului Special al ONU urmare a vizitelor în diverse locuri de detenţie din ,,RMN’’. Respectiv, în baza datelor de care a dispus Curtea, aceasta constată că condiţiile de detenţie a reclamantului au constituit tratament inuman şi degradant în sensul art. 3 din Convenţie.

            Cu privire la responsabilitatea statelor, Curtea s-a referit la raţionamentele sale exprimate în temeiul art. 5 din Convenție, iar pentru aceleaşi motive a constatat că nu a existat încălcarea art. 3 din Convenţie din partea Republicii Moldova şi că a existat violarea art. 3 al Convenţiei de către Federaţia Rusă.

            Cu privire la capetele de cerere în temeiul art. 8 și 9 din Convenție, Curtea a considerat că nu a existat nici un motiv de a pune la îndoială că reclamantului i s-a refuzat întrevederea cu părinții și preotul în primele șase luni ale arestului preventiv. De asemenea, Curtea a notat că nu este clar dacă a existat o bază legală pentru aceste restricții, însă este cert faptul că nu există motive temeinice întru justificarea acestor acțiuni. Curtea a notat că nu s-a demonstrat că imixtiunea în drepturile reclamantului în conformitate cu art. 8 și art. 9 al Convenției, a urmărit un scop legitim sau că a fost proporțională scopului urmărit. Pentru aceleași motive ce vizează încălcarea art. 5 § 1, Curtea a constatat că nu avut loc o încălcare a art. 8 și 9 de către RM și că a avut loc încălcarea art.8 și 9 de către Federația Rusă.

            Cu privire la plîngerile reclamantului în temeiul art. 13 în coroborare cu articolele 3, 5, 8 și 9 din Convenție, Curtea a notat că reclamantul a avut dreptul la un recurs efectiv intern în temeiul art. 13 al Convenției în coroborare cu art. 3, 8 și 9, iar în ceea ce priveşte art. 5 § 1 al Convenţiei, Curtea a notat că articolul 5 § 4 – raporîtndu-l la circumstanțele cauzei nu necesită o examinare separată. În ceea ce privește pretențiile formulate în temeiul Articolelor 3, 8 și 9, nu a existat nici un indiciu că reclamantul a avut la dispoziția sa vre-un remediu eficient. Curtea a făcut referire și la faptul că Republica Moldova, care nu a avut mijloace de control a acțiunilor autorităților din „RMN”, totuși a fost obligată să folosească toate mijloacele legale și diplomatice disponibile pentru a continua să garanteze celor care locuiesc în regiunea transnistreană drepturile și libertățile prevăzute în Convenție. Curtea Europeană a observat că  RM a realizat un set de acțiuni în acest sens, printre care crearea unor autorități publice investigative și de drept care activează în paralel cu cele create de „RMN”. Deși deciziile luate de aceste autorități produc efecte doar în afara teritoriului „RMN”, acestea au funcția de a permite aducerea în fața autorităților moldovenești a unor cauze cu scopul de determina Federația Rusă să-și îndeplinească obligațiile sale în conformitate cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului în examinarea litigiilor și luarea deciziilor în „RMN”.  Din această perspectivă, Curtea a considerat că RM și-a onorat obligațiile pozitive. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție de către RM.

            Curtea a făcut referire la constatarea că Federația Rusă continuă să exercite un control efectiv asupra „RMN”. În lipsa unor argumente a guvernului rus cu privire la orice remedii disponibile pentru reclamant, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a Articolului 13 în coroborare cu Articolele 3, 8 și 9 de către Federația Rusă.

            Reieşind din cele expuse, Curtea a considerat că RM și-a onorat obligațiile pozitive. Prin urmare, nu a existat o încălcare a art. 13 din Convenție din partea RM.

        Curtea a constatat că Federația Rusă continuă să exercite un control efectiv asupra „RMN”. În absenţa oricăror argumente a guvernului rus cu privire la orice remedii disponibile pentru reclamant, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare de către Federaţia Rusă a art. 13 în coroborare cu Articolele 3, 8 și 9 din Convenţie.

Din aceste considerente,

            Curtea a decis, că în temeiul articolului 41 din Convenție, Federația Rusă urmează  să acorde reclamantului în termen de 3 luni suma de 5000 Euro cu titlu prejudiciu material, 2000 euro cu titlu prejudiciu moral și 4000 euro cu titlu de costuri și cheltuieli.

            Judecătorul Lopez Guerra şi-a exprimat opinia sa concordantă vis-a-vis de speţa în cauză, iar judecătorul Dedov – opinia disidentă. Textul opiniilor separate se regăseşte anexat la hotărîrea de bază.

            Actualmente, hotărîrea este disponibilă în limba engleză şi franceză şi poate fi accesată pe pagina web a Curţii Europene a Drepturilor Omului.