Moscalciuc v. Republica Moldova

La 1 octombrie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Moscalciuc v. Republica Moldova (cererea nr. 42921/10).

În speță, în anul 2003 reclamantul a fost condamnat la cincisprezece ani de închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt. La 10 februarie 2010 Judecătoria Centru, mun. Chișinău, a admis cererea reclamantului cu privire la reducerea părții neexecutate din pedeapsă, în baza Legii cu privire la amnistie, iar acesta a fost eliberat. Imediat după ieșirea din sala de judecată, reclamantul a fost reținut de către colaboratorii de poliție, fiind bănuit de crearea unui grup criminal organizat constitut din deținuți din mai multe închisori ale Republicii Moldova în scopul de a șantaja și obține bani de la alți deținuți, precum și de crearea unei rețele criminale paralele administrației închisorii.

La 12 februarie 2010 Judecătoria Râșcani mun. Chișinău a dispus aplicarea măsurii preventive de arest în privința reclamantului pentru un termen de 30 de zile, acceptând motivele invocate de către procuror, care stabileau că reclamantul ar fi putut influența martorii și părțile vătămate și că acesta ar fi prezentat pericol social. La 18 februarie 2010 Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierea primei instanțe.

La 10 martie, 9 aprilie, 10 mai, 10 iunie și 6 iulie 2010 Judecătoria Râșcani mun. Chișinău a prelungit de fiecare dată arestul preventiv aplicat reclamantului cu încă treizeci de zile. La 30 martie, 20 aprilie, 21 mai și 18 iunie 2010 Curtea de Apel Chișinău a menținut încheierile menționate supra. La 6 august 2010 Curtea de Apel Chișinău a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu încă nouăzeci de zile. La 1 noiembrie 2010, 3 februarie, 21 aprilie, 6 iulie și 26 octombrie 2011 aceeași instanță a dispus extinderea termenului de arest preventiv cu încă nouăzeci de zile. Motivele pentru prelungirea arestului preventiv în privința reclamantului au fost similare celor expuse în încheierea din 12 februarie 2010. Încheierile menționate supra au fost menținute de către instanțele superioare.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolelor 3 și 5 § 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând că instanțele naționale nu au motivat relevant și suficient deciziile lor cu privire la aplicarea și prelungirea arestului preventiv în privința sa și că, de asemenea, condițiile materiale de detenție erau inadecvate. La 19 martie 2019 Curtea a declarat inadmisibilă plângerea reclamantului în baza Articolului 3 din Convenție.

Cu privire la alegația reclamantului în baza Articolului 5 § 3 din Convenție, Curtea a constatat că arestul reclamantului a fost prelungit în mod repetat, pentru o perioadă mai mare de doi ani, de fiecare dată fiind invocate aceleași temeiuri. Motivele se limitau la parafrazarea prevederilor din Codul de procedură penală cu privire la arest, fără a explica modul în care au fost acestea aplicate concret în privința reclamantului. În opinia Curții, determinant este faptul că deținerea reclamantului în arest preventiv pentru mai mult de doi ani a fost contrară articolului 25 alin. (4) din Constituție, id est cu depășirea termenului de 12 luni (Savca v. Republica Moldova, nr. 17963/08, § 50, 15 martie 2016). Prin urmare, niciun motiv pentru prelungirea detenției reclamantului nu ar putea fi considerat relevant și suficient. În consecință, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție. Reclamantul n-a solicitat repararea prejudiciului cauzat, prin urmare, Curtea a considerat că nu există motive de a-i acorda reclamantului despăgubiri.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.