Moglan v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 14 decembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Moglan v. Republica Moldova (nr. 53502/19).

Cauza se referă la soluționarea pretins tardivă a unei cereri de înapoiere a copiilor la reședința lor obișnuită.

În conformitate cu circumstanțele cauzei, în mai 2014 a fost desfăcută căsătoria dintre reclamantă și soțul ei. Conform hotărârii judecătorești, dreptul de custodie în raport cu copiii minori a fost acordat ambilor părinți, însă domiciliul lor a fost stabilit împreună cu reclamanta în Iași, România.

La 11 august 2015, în baza unei hotărâri judecatărești, tatălui copiilor i s-a permis să plece împreună cu ei în Republica Moldova pentru o perioadă de 15 zile. Cu toate acestea, la sfârşitul perioadei respective, copiii nu au revenit la reședința lor obișnuită în Iași.

În acest context, reclamanta a depus o cerere de înapoiere a copiilor în baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii („Convenția de la Haga”). La 3 august 2016 cererea respectivă a fost transmisă de către Ministerul Justiției al României în adresa Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei al Republicii Moldova („MMPSF”), în calitate de autoritate centrală desemnată pentru punerea în aplicare a prevederilor Convenției de la Haga. Astfel, la 19 decembrie 2016 MMPSF a inițiat în fața instanțelor naționale o acțiune cu privire la înapoierea copiilor la reședința lor obișnuită. Totuși, ședințele de judecată în cadrul procedurii respective au fost amânate de mai multe ori din cauza citării necorespunzătoare a părților, necesității de a atrage în proces unele autorități responsabile de protecția drepturilor copiilor, absenței părților și a judecătorului din motive medicale. De asemenea, ședințele de judecată au fost amânate de câteva ori din cauza necesității de a fi efectuate anumite evaluări psihologice ale copiilor și a fi întocmite unele rapoarte în acest sens. Conform concluziei psihologului din 18 septembrie 2017, ambii copii și-ar fi exprimat dorința de a rămâne împreună cu tatăl lor în Chișinău, cu toate că ar fi manifestat o atitudine pozitivă în raport cu ambii părinți.

Prin hotărârea sa din 5 februarie 2018, instanța de fond a dispus înapoierea copiilor la reședința lor obișnuită în Iași. Ulterior, prin decizia sa din 29 mai 2018, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea respectivă și a refuzat înapoierea copiilor, constatând că aceștia reușiseră să se încadreze în noul lor mediu. În final, prin decizia sa definitivă din 4 aprilie 2019, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia Curții de Apel Chișinău și a menținut hotărârea instanței de fond. Totuși, reieșind din unele circumstanțe necunoscute, la 4 iunie 2018 ambii copii au revenit la reședința lor obișnuită în Iași.

Invocând încălcarea Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamanta s-a plâns de presupusele întârzieri nejustificate admise în cadrul procedurii de soluționare a cererii de înapoiere a copiilor, care ar fi putut cauza un prejudiciu ireversibil relației dintre ea și copiii săi.

Cu privire la admisibilitate, Guvernul a invocat caracterul abuziv al cererii, deoarece reclamanta omisese să informeze Curtea despre faptul că ambii copii ar fi revenit la reședința lor obișnuită anterior depunerii prezentei cereri. În acest sens, Curtea a considerat că circumstanțele cauzei nu se refereau la refuzul autorităților naționale de a dispune înapoierea copiilor, ci la durata excesivă a procedurii. Astfel, Curtea a constatat că, deși reclamanta omisese să prezinte unele informații relevante, lipsa acestora nu era decisivă pentru soluționarea fondului prezentei cauze și a respins obiecția Guvernului.

De asemenea, Guvernul a considerat că prezenta cauză trebuia examinată în lumina Articolului 6 din Convenție, având în vedere faptul că reclamanta se plânsese de presupusa durată excesivă a procedurii de soluționare a cererii de înapoiere a copiilor. În acest context, Guvernul a notat că reclamanta eșuase să epuizeze căile de recurs interne, reieșind din faptul că ea nu solicitase repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei în baza Legii 87. În acest sens, Curtea a constatat că, deși circumstanțele cauzei se refereau la durata excesivă a procedurii, reclamanta se plânsese de consecințele acestor întârzieri asupra relației dintre ea și copiii săi, având în vedere perioada îndelungată de separare. De asemenea, Curtea a indicat că remediul indicat de către Guvern, în baza căruia reclamanta ar fi putut solicita o despăgubire pecuniară, nu ar fi remediat presupusele încălcări ale drepturilor sale în baza Articolului 8 din Convenție. Astfel, Curtea a respins și această obiecție a Guvernului.

La fel în contextul admisibilității, Guvernul a indicat că reclamanta nu mai intenționa să își mențină cererea sa în fața Curții, având în vedere faptul că refuzase să discute cu Agentul guvernamental referitor la prezenta cauză. Reclamanta a negat expres acest fapt. În acest sens, Curtea a notat că reclamanta prezentase observațiile sale și continua să răspundă la scrisorile adresate ei. Astfel, Curtea a respins și această obiecție a Guvernului, declarând cererea reclamantei admisibilă.

Cu privire la fondul cauzei, Guvernul a indicat că întârzierile admise în cadrul procedurii de soluționare a cererii de înapoiere a copiilor fuseseră justificate de necesitatea instanțelor naționale de a echilibra în mod corespunzător interesul suprem al copiilor și interesele concurente ale ambilor părinți, și a de respecta drepturile lor procedurale, inclusiv prin atragerea în proces a unor autorități responsabile de protecția drepturilor copiilor și efectuarea unor evaluări psihologice ale copiilor.

În acest context, Curtea a indicat că autoritățile naționale inițiaseră acțiunea cu privire la înapoierea copiilor în fața instanțelor naționale după mai mult de patru luni de la data recepționării cererii Ministerului Justiției al României. Ulterior, ședințele de judecată au fost amânate de numeroase ori, din cauza eșecurilor instanței de fond de a asigura prezența părților sau de a-și organiza activitatea într-un mod corespunzător complexității unei astfel de cauze și obligației de a acționa în mod prompt în contextul procedurii respective. De asemenea, Curtea a observat că efectuarea unora dintre cele mai importante măsuri procesuale, precum audierea copiilor și evaluarea lor psihologică, fusese dispusă după aproximativ un an de la data introducerii cererii. În lumina acestor considerente și a duratei globale de aproximativ doi ani a procedurii la nivel național, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația pozitivă de a acționa în mod prompt în contextul unei proceduri de înapoiere a copilului și a constatat că a existat o încălcare a Articolului 8 din Convenție.

Având în vedere faptul că reclamanta nu înaintase pretenții privind satisfacția echitabilă, Curtea nu a acordat despăgubiri pentru încălcarea drepturilor sale în baza Convenției.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie