Melnic v. Republica Moldova

      La 2 iulie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Melnic v. Republica Moldova (nr. 46351/08).
În speță, la 16 ianuarie 1997 Primăria Orhei a atribuit dreptul de proprietate unui număr de persoane fizice asupra unor loturi de teren din raza orașului respectiv. La 3 aprilie 1997, în baza deciziei menționate, aceeași instituție a eliberat un titlu de proprietate fratelui reclamantei (C.).
După decesul lui C. la 13 iunie 1998, reclamanta a preluat terenul în posesie și l-a folosit în continuare după bunul său plac. La 10 septembrie 1999 Oficiul cadastral teritorial a înregistrat terenul ca aparținând lui C. La 31 ianuarie 2000 Primăria Orhei a modificat anexa la decizia din 16 ianuarie 1997, potrivit căreia C. continua să fie menționat în calitate de proprietar al terenului respectiv.
La 15 iulie 2005 Primăria Orhei a înaintat o acțiune în instanța de judecată, solicitând anularea dreptului de proprietate a lui C., precum și a dreptului reclamantei asupra terenului respectiv. Potrivit Primăriei Orhei titlul de proprietate a lui C. a fost emis în mod eronat, deoarece acesta se mutase într-un apartament pus la dispoziție de către autoritățile locale și, prin urmare, nu mai avea dreptul să solicite și să obțină un teren în proprietate. În asemenea circumstanțe, Oficiul cadastral urma să radieze dreptul de proprietate a lui C., însă a omis să o facă. Reclamanta la fel a inițiat o acțiune în instanța de judecată cu privire la prelungirea termenului de acceptare a succesiunii fratelui său. La 6 noiembrie 2006 instanța de judecată a conexat ambele acțiuni.
La 15 februarie 2017 Judecătoria Orhei a respins acțiunea Primăriei Orhei și a admis cererea reclamantei. Aceasta a constatat în special că reclamanta a invocat expirarea termenului de prescripție de trei ani pentru inițierea unei asemenea acțiuni, instanța de judecată acceptând această teză. Cu toate acestea, în dispozitiv, instanța de judecată a omis să facă referire la expirarea termenului de prescripție și a constatat că acțiunea în instanță fusese neîntemeiată. De asemenea, instanța a admis acțiunea reclamantei, prelungind termenul de acceptare a succesiunii fratelui său. Primăria Orhei a atacat hotărârea respectiv cu apel.
La 4 octombrie 2007 Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea instanței de fond, a admis apelul declarat de către Primăria Orhei, a anulat titlul de proprietate a lui C., constatând că acesta fusese obținut în mod eronat și că, potrivit legislației în vigoare, el nu ar fi avut acest drept. Mai mult decât atât, instanța de apel a respins cererea reclamantei cu privire la prelungirea termenului de acceptare a succesiunii fratelui său, constatând că ultimul pierduse dreptul de proprietate respectiv.
La 12 martie 2008 Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia Curții de Apel Chișinău din 4 octombrie 2007.
Invocând Articolul 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), reclamanta s-a plâns că admiterea unei acțiuni de către instanțele naționale după expirarea termenului de prescripție de trei ani a încălcat dreptul său la un proces echitabil. De asemenea, ea a pretins încălcarea drepturilor sale în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra terenului.
Curtea a notat că, în conformitate cu articolul 78 din Codul civil în vigoare la momentul respectiv, instanțele de toate nivelurile trebuiau să verifice din oficiu dacă termenul de prescripție împiedica examinarea cauzei împotriva reclamantei. Mai mult, Curtea a constatat că nu putea fi invocat că instanțele nu fuseseră conștiente de această problemă, deoarece reclamanta a invocat-o în mod expres în fața primei instanțe, care de fapt a și confirmat argumentul respectiv. În absența unui răspuns specific și explicit, Curtea a menționat că este imposibil de stabilit dacă celelalte instanțe pur și simplu au neglijat să se pronunțe cu privire la chestiunea legată de termenul de prescripție sau dacă intenționau să o respingă. În acest ultim caz, id est dacă instanțele intenționau să o respingă, atunci ele au eșuat să specifice motivele pentru a decide astfel.
Curtea a concluzionat că procedurile naționale în prezenta cauză nu au fost echitabile și că, în consecință, a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 din Convenție. De asemenea, Curtea a stabilit că nu este necesar să examineze plângerea înaintată în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În consecință, Curtea a acordat reclamantei 1500 de euro pentru prejudiciul moral și 1000 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie