M.N. și alții c. SAN MARINO

La 7 iulie 2015 Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (in continuare Curtea Europeană) a adoptat hotărîrea în cauza M.N. și alții v. San Marino (cererea nr 28005/12) prin care a constatat incălcarea art. 8 al Convenției în privința reclamantului M.N.

Reclamanții sînt patru cetățeni italieni, S.G, M.N, C.R și I.R (“reclamanții”) care s-au plîns în fața Curții Europene în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, precum că ei nu au avut acces efectiv la justiție, fiind lipsiți de posibilitatea de a contesta decizia primei instanțe prin care s-a dispus căutarea și sechestrarea documentelor bancare ce se referă la ei. De asemenea, reclamanții s-au plîns în conformitate cu articolul 8, invocînd că măsura aplicată prin decizia primei instanțe s-ar fi intervenit în viața și corespondența lor privată, fapt ce contravine legii, și că statul nu a reușit să ofere garanții procedurale relevante. În cele din urmă, ei s-au plîns că au fost lipsiți de un remediu eficient în sensul plîngerii în baza articolului 8, cu încălcarea articolului 13 din Convenție.

Circumstanțele cauzei

Aproximativ în anul 2009, în Italia a fost pornită urmărirea penală împotriva unor persoane (care nu includ reclamanții), acestea fiind acuzate, printre altele, de conspirație, spălare de bani, abuz de putere, influență în tranzacțiile financiare, deturnare de fonduri, evaziune fiscală și fraudă. În special, exista suspiciunea că domnul EMP a organizat, finanțat și gestionat, în mod direct sau indirect, o rețea de companii situate în diferite state (San Marino, Italia, Malta, Portugalia (Madeira) și Vanuatu), toate fiind trasabile la o singură sursă și anume, San Marino Investimenti SA (denumită în continuare “SMI”).  Grupul de co-acuzați a fost suspectat că ar fi efectuat, printr-o astfel de rețea, servicii de investiții ilegale și activități financiare, fără a deține rechizitele economice și financiare necesare, și în lipsa înregistrării corespunzătoare în conformitate cu legislația italiană.

În cadrul urmăririi penale, printr-o scrisoare rogatorie, Procurorul de pe lîngă Tribunalul Roma a solicitat din oficiu asistența instanțelor judecătorești din San Marino, în obținerea documentelor și efectuarea investigațiilor în diferite bănci, instituții și companii fiduciare din  San Marino.  Printr-o decizie a tribunalului de primă instanță din 27 noiembrie 2009 (denumită în continuare decizia exequatur), s-a dispus, efectuarea unei anchete în toate băncile, instituțiile și companiile fiduciare din San Marino cu scopul obținerii informației și documentelor bancare, unde figurează compañía “SMI”, deținute de către toate băncile și institute fiduciare din San Marino, implicate direct sau indirect în raporturi cu compania respectivă, precum și persoanele fizice menționate în decizie. Reclamanții au fost notificați privind decizia respectivă.

La o dată nespecificată, reclamanții au atacat decizia exequatur în instanța de apel, invocînd faptul că ei nu sunt cercetați penal pentru infrațiunile nominalizate și, prin urmare, nu pot fi victimele directe ale sechestrării documentelor.

Instanța de apel a declarat plîngerile inadmisibile.

Reclamanții au depus recurs în instanță penală reiterînd pretențiile lor. Recursul reclamanților a fost respins din motivul lipsei temeiurilor juridice.

Pretinsa încălcare a atricolelor 6 § 1, 8 și 8 combinat cu 13 din Convenție

 Guvernul a menționat că de pe documentele bancare referitoare la reclamanți au fost făcute copii, iar originalele restituite băncilor după ce au fost prezentate de către compania SMI în instanța judecătorească. Astfel, reclamanții nu au fost lipsiți de un drept real. Guvernul a remarcat că documentele bancare sunt deținute de banca sau compania/ instituția financiară și nu de către persoanele fizice sau juridice care au relații contractuale cu ea. Prin urmare, avînd în vedere modul în care a fost aplicată măsura preventivă, nu a fost clar ce pagube au avut de suferit reclamanții, întrucît nu au avut nici un impediment de a activa în continuare și de a încheia orice fel de tranzacții financiare.

Reclamanții au susținut că aplicarea decizia exequatur a avut repercusiuni foarte grave asupra reputației și onorii lor, creînd aparențe că ei ar fi implicați în cadrul anchetei penale în curs de desfășurare. Acest lucru a fost exacerbat de faptul că procedurile penale în curs de desfășurare au fost pe larg mediatizate atît în  ​San Marino precum și în Italia, iar numele reclamanților au apărut chiar și în unele articole publicate în ziare naționale. Din acest motiv, reclamanții au fost interesați să conteste decizia exequatur, o procedură de care au fost privați în mod arbitrar.  Reclamanții au mai menționat că le-a fost îngrădit accesul la orice formă de control jurisdicțional efectiv cu privire la legalitatea măsurii și aplicarea acesteia.

Curtea a considerat că, în circumstanțele din speță, măsurile aplicate au avut impact asupra vieții personale a reclamanților, și că informațiile preluate din documentele bancare se atribuie, fără îndoială, la datele cu caracter personal, indiferent dacă poartă un caracter sensibil sau nu. Mai mult, aceste informații se pot referi, de asemenea, la relațiile profesionale și nu există nici un motiv pentru a justifica neatribuirea activităților cu caracter profesional sau de afaceri la noțiunea de “viață privată”[1]. Rezultă că noțiunea de “viață privată” se aplică și în cazul de față. Într-adevăr, articolul 8 protejează confidențialitatea tuturor schimburilor de informații în care indivizii pot fi implicați în sensul comunicării[2]. E-mail-urile intră în mod clar sub conceptul de corespondență[3]. Curtea a constatat, de asemenea că stocarea de date referitoare la “viața privată” a unei persoane constituie o ingerință în sensul articolului 8 (a se vedea Amann, citat mai sus), indiferent de cine este proprietarul sursei de informație[4]. În special, atît stocarea și eliberarea de informații referitoare la viața privată, alături de refuzul de a oferi o oportunitate de a respinge această măsură, reprezintă o ingerință în conformitate cu articolul 8.[5]

Rezultă că reclamantul (M.N.) în cazul de față a suferit o ingerință în dreptul la respectarea vieții sale private și a corespondenței. În concluzie, confiscarea în sensul de copiere a datelor bancare pe care le consideră că se includ atît în noțiunea de “viață privată” cît și cea de “corespondență”, precum și depozitarea ulterioară a acestor date de către autoritățile cad sub incidența interferenței în sensul articolului 8.

Reclamantul a mai notat că, chiar presupunînd că interpretarea dreptului intern de către instanțele judecătorești naționale a fost corect, limitarea dreptului său la o instanță nu putea fi considerată proporțională și nici legitimă. El a menționat că nu au existat motive imperative care ar putea justifica o restricție absolută și necondiționată a dreptului de a se plînge de către persoane care au avut de suferit în urma măsurii coercitive impuse.

Guvernul a menționat în continuare că, în general, pentru statul solicitat, executarea comisiilor rogatorii este în cele mai multe cazuri obligatorii. Competențele judecătorului fiind  mai limitate decît cele ale autorității solicitante, deoarece acesta poate constata numai dacă au fost îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Instanțele naționale au considerat că reclamantul nu a avut temei să conteste măsurile aplicate în baza deciziei primei instanțe întrucît el nu a fost o “persoană interesată”.

Curtea observă că nu există nici un motiv că termenul “persoane interesate ar trebui să fie interpretat ca referindu-se exclusiv la persoanele afectate de ordinea, cum ar fi persoanele sub urmărire penală și proprietarii sau posesorii de instituții bancare și fiduciare / unitățile dar nu și reclamanții, care au fost, de asemenea, afectați de această măsură.

Curtea a statuat că pretențiile  formulate de S.G., I. R. și CR la 26 aprilie 2012 au fost declarate inadmisibile, pentru nerespectarea regulii de șase luni prevăzut la articolul 35 § 1 al Convenției, și au fost respinse în conformitate cu articolul 35 § 4.

Reclamanții, de asemenea, s-au plîns în temeiul articolului 6 § 1, coroborat cu articolul 6 § 3 precum că nu au beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii de contestare a deciziei primei instanțe.  Curtea a notat că, articolul 6 începe să se aplice din momentul în care persoana este afectată de anchetă, cu toate acestea, la întrebarea dacă procedurile judiciare  îndeplinesc sau nu cerințele articolului 6 § 1 al Convenției poate fi determinată numai prin examinarea procedurilor în ansamblu, adică după ce au fost încheiate[6]. Astfel, Curtea a declarat că plîngerea este prematură și, prin urmare, este inadmisibilă din motivul neepuizării căilor de atac interne, în conformitate cu articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Curteaa hotărîtcă a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în ceea ce privește reclamantul M.N. și a considerat că nu este necesar să se pronunțe separat asupra capetelor de cerere înaintate in temeiul articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție.

Deși reclamanții au revendicat  1000 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral din cauza anxietății continue, stres, neputință și frustrare profundă, precum și repercusiunile deciziei exequatur asupra vieții personale și afacerilor sale, Curtea, avînd în vedere că a constatat doar o încălcare a articolului 8 în ceea ce privește M.N. a decis acordarea reclamantului M.N. a sumei de  3000 EUR cu titlu de prejudiciu moral și 15000 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

Actualmente, hotărîrea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții Europene a Drepturilor Omului.

[1]Amann c. Elveției [GC], nr. 27798/95, § 65, CEDO 2000-II)

[2] Michaud c. Franței, nr. 12323/11, § 90, CEDO 2012

[3] Copland c. Regatului Unit, nr. 62617/00, § 41, CEDO 2007-I

[4] mutatis mutandis, Lambert c. Franței, 24 august 1998,, § 21, Culegere de hotărîri și decizii 1998-V, și Valentino Acatrinei v. Romînia, nr. 18540/04, § 53, 25 iunie 2013

[5] Leander v. Suedia, 26 martie 1987, § 48, seria A, nr 116;. se vedea, de asemenea, I. v Finlanda, citată anterior, în ceea ce privește divulgarea și procesarea de informații cu privire la “viață privată”, a examinat în cadrul obligațiilor positive.

[6] Arrigo și Vella v. Malta (dec.), nr. 6569/04, din 10 mai 2005

Articole relaționate

Etichete

Distribuie