Levința v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 8 septembrie 2020 Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat o decizie în cauza Levința v. Republica Moldova (cererea nr.57574/13), declarând cererea inadmisibilă.
Reclamanții s-au plâns în fața Curții în baza Articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), motivând că procesele intentate asupra lor nu au fost echitabile, deoarece aceștia au fost condamnați, printre altele, pe baza dovezilor obținute prin tortură, dar și pentru că celălalt coacuzat a fost achitat în cauza disjunsă cu acuzații bazate pe fapte identice.
La 16 aprilie 2002 Curtea de Apel a condamnat reclamanții pe baza la șapte capete de acuzare, printre care: omor, tentativă de omor, membru al organizațiilor criminale și posesiune ilegală de arme, ambii fiind condamnați la 20 de ani de închisoare. Probele se bazau pe declarațiile auto-incriminatoare ale reclamanților făcute în momentul urmăririi penale la 4 noiembrie 2000, dar și pe alte declarații făcute de către alți coacuzați.
În cauza Levința v. Moldova (cererea nr. 17332/03 din 16 decembrie 2008) Curtea a constatat, printre altele, că reclamanții au fost supuși torturii. Prin urmare, declarațiile auto-incriminatoare au fost dobândite în urma aplicării torturii. Mai mult, considerând eșecul transferării reclamanților într-un loc sigur după 4 noiembrie 2000, fiind considerat drept o continuare a maltratării, Curtea a constatat încălcarea Articolului 6 din Convenție.
La 7 noiembrie 2012 Curtea de Apel a rejudecat cauza și a condamnat reclamanții, bazându-se din nou pe alte declarații auto-incriminatoare ale reclamanților, dar și pe declarațiile făcute de către alți acuzați din cauza disjunsă. Reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel.
La 2 mai 2013 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamanților, susținând inadmisibilitatea declarațiilor auto-incriminatoare obținute prin intermediul torturii. Totuși, instanța a condamnat reclamanții, bazându-se pe declarațiile dobândite de la alți coacuzați.
Guvernul a contestat afirmațiile reclamantului și a susținut că cererea ar trebui declarată inadmisibilă.
Curtea a constatat că, într-adevăr, la condamnarea reclamanților, Curtea de Apel s-a bazat pe declarațiile auto-incriminatoare făcute de către aceștia în custodia statului, fiind maltratați. Prin urmare, afirmația reclamanților conform căreia hotărârea Curții de Apel s-a bazat, printre altele, pe declarații obținute ca urmare a maltratării este întemeiată.
Cu toate acestea, Curtea a observat că reclamanții au profitat de ocazia de a contesta admiterea acestor declarații de autoincriminare pe care Curtea Supremă de Justiție le-a exclus, astfel corectând greșeala comisă de către Curtea de Apel, prin eliminarea declarațiilor auto-incriminatoare din probatoriu. Curtea Supremă și-a întemeiat condamnarea bazându-se pe declarațiile făcute de către ceilalți coacuzați.
De asemenea, reclamanții s-au plâns că ceilalți coacuzați au fost achitați în cauzele disjunse, acuzațiile cărora erau bazate pe fapte identice. Cu toate acestea, hotărârea la care s-au referit reclamanții în cererea lor nu era definitivă, iar ulterior a fost casată.
În lumina celor de mai sus, Curtea a considerat că procesul în ansamblu nu putea fi considerat inechitabil și a constatat că plângerea formulată în baza Articolului 6 § 1 din Convenție era vădit nefondată, declarând-o inadmisibilă în baza Articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

 

Articole relaționate

Etichete

Distribuie