Lady S.R.L. v. Republica Moldova

       La 23 octombrie 2018 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat o hotărâre în cauza Lady SRL v. Republica Moldova (cererea nr. 39804/06).
Compania reclamantă s-a plâns în fața Curții de încălcarea prevederilor Articolului 6 § 1 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând faptul că nu și-ar fi putut apăra în mod rezonabil interesele în fața instanțelor naționale. În particular, compania reclamantă a susținut că,la pronunțarea hotărârii din 6 aprilie 2006,Curtea Supremă de Justiție s-a bazat pe hotărârea sa din 27 mai 2004 emisă în urma unui proces la care nu ar fi fost citată în calitate de reclamant. De asemenea, aceasta a susținut că la pronunțarea hotărârii din 6 aprilie 2006, Curtea Supremă de Justiție nu s-a bazat pe fapte veridice și stabilite în mod obiectiv.
Sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, compania reclamantă a pretins că, având calitatea de cumpărător de bună-credință, ea a fost lipsită de proprietatea sa (un apartament cu o suprafață de 37 m2 și o încăpere cu suprafața de 244,5 m2), fără a-i fi respectate garanțiile prevăzute de acest Articol.
În speță, la 15 ianuarie 2004 compania reclamantă și Agenția Teritorială mun. Chișinău a Departamentului Privatizării au semnat un contract de vânzare-cumpărare a unor încăperi. La 4 noiembrie 2004 a fost înregistrat dreptul de proprietate al companiei reclamante asupra acestor încăperi. Între timp, în urma unui proces inițiat de compania A., împotriva Primăriei mun. Chișinău, revendicând mai multe localuri, inclusiv cel situat pe strada P. R. 55A, prin decizia din 27 mai 2004 a Curții Supreme de Justiției s-a indicat că bunurile litigioase erau situate pe un teren care fusese transmis la 24 iulie 1997 unei companiei S., pentru lucrări de demolare și reconstrucție.
La 18 ianuarie 2005 compania S., a inițiat o acțiune împotriva companiei reclamante și a Agenției Privatizare, solicitând declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 2004 și evacuarea companiei reclamante din încăperile menționate.
Prin decizia Curții de Apel Economice din 13 februarie 2006 acțiunea a fost admisă. La 6 aprilie 2006 a fost respins recursul companiei reclamante împotriva acestei decizii. Curtea Supremă de Justiție a stabilit că părțile urmează a fi puse în poziția inițială semnării contractului și a obligat statul să îi restituie suma de 150 000 lei companiei reclamante.
Curtea a notat că în acest caz s-au desfășurat două proceduri: prima, care a vizat Primăria mun. Chișinău și compania A, care s-a finalizat cu pronunțarea deciziei Curții Supreme de Justiție din 27 mai 2004 și a doua, care a fost inițiată de compania S., împotriva companiei reclamante și Departamentului Privatizării, care s-a finalizat cu pronunțarea deciziei Curții Supreme de Justiție din 6 aprilie 2006.
În cadrul primei proceduri, Curtea Supremă de Justiție a stabilit dreptul de posesie al companiei S, dobândit în 1997, asupra terenului pe care erau situate mai multe bunuri imobile, inclusiv cel ocupat de compania reclamantă. Acest fapt a determinat decizia luată de Curtea Supremă de Justiție în cea de-a doua procedură, atunci când a dat câștig de cauză companiei S.
Curtea a notat că în ce privește a doua procedură, compania reclamantă a participat la ea, și a putut să prezinte probele pe care le considera necesară pentru apărarea intereselor sale și să conteste aprecierea faptelor operate în cadrul primei proceduri și a considerat că nu a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenție.
Cu referire la încălcarea Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, compania reclamantă a invocat că după declararea nulității contractului de vânzare-cumpărare, instanțele de judecată nu i-au acordat o compensație pentru sumele investite în renovarea încăperilor în cauză și că statul nu i-a restituit suma de 150 000 lei la cumpărarea acestora.
Cu referire la alegațiile companiei reclamante privind faptul că nu i-au fost acordate compensații pentru prejudiciul suferit în urma evacuării, Curtea a notat că nicio acțiune nu a fost inițiată împotriva vânzătorului, id est a statului, pentru a obține repararea prejudiciilor pretinse, potrivit articolului 767 din Codul Civil.
Ce privire la invocarea neexecutării deciziei Curții Supreme de Justiție din 6 aprilie 2006, Curtea a notat că compania reclamantă nu a făcut uz de Legea Nr. 87 din 21.04.2011privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreștiși a declarat inadmisibil acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de recurs interne.
De asemenea, Guvernul a contestat argumentelecompaniei reclamanteși a susținut că aceasta din urmă a omis să inițieze o acțiune împotriva autorităților responsabile ale statului în baza articolului 767 din Codul civil pentru a pretinde repararea prejudiciului provocat în urma evacuării. Totodată,Guvernul a mai menționat căsocietatea reclamantă nu utilizase toate căile oferite de dreptul intern pentru a obține executarea hotărârii Curții Supreme de Justiție din 6 aprilie 2006.
În ceea ce privește procedura care a dus la nulitatea contractului de vânzare, Curtea a stabilit că statul și-a îndeplinit obligațiile pozitive care decurg din prevederile Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, și a respins această parte a plângerii ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește plângerea în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă în rest, hotărând că nu a avut loc o încălcare a Articolul 6 § 1 din Convenție.
Actualmente, hotărârea  este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie