Iurii c. Republicii Moldova

        La 22 noiembrie 2016 Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”) a pronunțat o hotărîre în cauza Iurii c. Republicii Moldova (cererea nr. 24446/09), notificată la 13 decembrie 2016.
Reclamantul s-a născut în anul 1967 și locuiește în Chișinău.
La 2 octombrie 2008 Curtea de Apel Chișinău a emis o decizie, definitivă din 22 octombrie 2008, prin care recunoaște dreptul reclamantului la pensie de invaliditate.
La 4 februarie 2009 Curtea Supremă de Justiție, în urma apelului depus de către Ministerul Apărării, a casat decizia din 2 octombrie 2008, dispunând rejudecarea cauzei în fond. La 2 martie 2011 Curtea Supremă de Justiție a recunoscut, în sfârșit, dreptul reclamantului la pensia de invaliditate.
Între timp, după comunicarea cauzei, Procurorul General, la demersul Agentului guvernamental, a depus o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiție, în vederea redeschiderii procedurilor și reparării încălcărilor aduse drepturilor reclamantului. La 23 iunie 2011 Curtea Supremă de Justiție a constatat încălcarea drepturilor reclamantului, ca urmare a casării deciziei definitive adoptate la 4 februarie 2009 în favoarea lui, hotărând restabilirea acesteia și anularea tuturor deciziilor ulterioare, inclusiv a celei din 4 februarie 2009. În continuare, Curtea Supremă de Justiție a oferit reclamantului sumele de 15 000 lei cu titlu de prejudiciu moral, 15 000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare și 1 000 lei cu titlu de cheltuieli diverse, respingând solicitările reclamantului în privința recuperării prejudiciului material.
Invocând încălcarea Articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), și a Articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul casării deciziei definitive adoptate în favoarea lui în urma depunerii unui apel tardiv, care contravine principiului securității raporturilor juridice, și de lipsa unui remediu efectiv la nivel național împotriva casării acestei decizii, compensațiile acordate de instanțele naționale fiind insuficiente.
Curtea, deși a luat cunoștință de observațiile Guvernului referitoare la pierderea calității de victimă și de repararea încălcării drepturilor reclamantului de către instanțele naționale, a considerat că acordarea acestor compensații nu a fost efectivă și suficientă pentru a repara starea de fapt contestată, accentuând că reclamantului nu i-a fost acordată nicio compensație cu titlu de prejudiciu material, deși era evident că acesta a suferit un astfel de prejudiciu ca urmare a imposibilității de a obține o pensie de dizabilitate din anul 2008 până în 2011.
Din aceste considerente, Curtea a constatat că faptul casării unei hotărâri care oferă dreptul reclamantului la o pensie de dizabilitate este incompatibil cu principiul securității raporturilor juridice, astfel fiind încălcat Articolul 6 § 1 al Convenției și Articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenție. În privința încălcării Articolului 13 al Convenției, Curtea nu a considerat necesară examinarea acestui capăt de plângere, invocând că prevederile din acest articol se includ în cele din Articolul 6 § 1 al Convenției, care constituie lex specialis în legătură cu plângerea respectivă.
Curtea a acordat reclamantului suma de 1 500 euro cu titlu de prejudiciu moral.
Actualmente hotărîrea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.