Graciova v. Republica Moldova

     La 15 ianuarie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Graciova v. Republica Moldova (cererea nr.43404/08).

Reclamanta locuia împreună cu părinții săi într-un apartament neprivatizat din Chișinău, în care își avea și viza de reședință. Ea a plecat în străinătate în 2001, iar părinții săi au decedat în 2004.
La 26 martie 2004 un colaborator de politie (D.) inițiase o acțiune în instanța de judecată, solicitând constatarea faptului că reclamanta a pierdut dreptul de a locui în acel apartament din motiv că ea nu locuise acolo mai mult de șase luni. La 28 aprilie 2004 Curtea de la Chișinău a admis acea cerere, constatând că D. era în drept să obțină o locuință, și a obligat autoritățile locale să îi acorde dreptul de a locui anume în acel apartament.
Reclamanta a aflat despre existența acelei hotărâri abia în anul 2005, deoarece ea nu mai avea acces la acel apartament. Ea a cerut redeschiderea procedurilor judiciare și anularea hotărârii din 28 aprilie 2004 pe motiv că ea nu participase la acestea. La 21 martie 2006 Curtea de Apel Chișinău a dispus reexaminarea litigiului.
În cadrul reexaminării litigiului, la 29 iunie 2007 Judecătoria Centru a adoptat o hotărâre prin care a admis cererea lui D. și a obligat Consiliul Municipal Chișinău să-l asigure cu spațiu locativ, atribuindu-i acestuia apartamentul respectiv. La 15 august 2007 Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea Judecătoriei Centru, iar copia motivată a deciziei respective a fost eliberată reclamantei la 31 octombrie 2007.
La 22 noiembrie 2007 reclamanta a atacat decizia instanței de apel cu recurs. În cererea sa, reclamanta a indicat adresa imobilului litigios în calitate de reședință, și adresa avocatului său în calitate de adresă de corespondență. La cererea de recurs reclamanta a anexat dovada plății a 45 lei pentru taxa de stat. La aceeași dată, Curtea Supremă de Justiție a expediat reclamantei o scrisoare, informând-o că recursul său nu putea fi examinat deoarece taxa de stat în mărime de 95 lei nu fusese achitată integral și solicitând achitarea sumei suplimentare de 50 lei. Scrisoarea a fost expediată la adresa imobilului litigios, și nu la acea indicată de către reclamantă în calitate de adresă de corespondență. Reclamanta nu a primit scrisoarea Curții Supreme de Justiție, deoarece nu avea acces Ia apartamentul în litigiu.
La 14 ianuarie 2008 reclamanta a aflat despre situația creată și a depus un recurs repetat, plătind taxa de stat restantă. La 9 aprilie 2008 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea de recurs a reclamantei din motiv că aceasta fusese depusă în afara termenului-limită de două luni de depunere a recursului.

Plângeri și aprecierea Curții
Reclamanta s-a plâns în fața Curțiide încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând faptul că decizia instanței supreme privind inadmisibilitatea recursului său nu fusese motivată suficient. De asemenea, reclamanta s-a plâns de violarea dreptului său de acces la justiție, urmare a refuzului Curții Supreme de Justiție de a examina cererea sa de recurs, fiind astfel și victima unei încălcări a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Cu privire la alegația reclamantei în temeiul Articolului 6 § 1 din Convenție privind încălcarea dreptului său de acces la justiție, Curtea a considerat că declararea tardivă de către reclamantă a cererii sale de recurs a avut loc din cauza unor circumstanțe care nu puteau fi controlate de către reclamantă. În acest context, Curtea a reliefat că scrisoarea Curții Supreme de Justiție din 22 noiembrie 2007 nu fusese expediată la adresa indicată de reclamantă în cererea sa, ci la adresa imobilului aflat în litigiu la care reclamanta nu mai avea acces la acel moment. Mai mult, Curtea a observat că prin aceeași scrisoare instanța supremă a informat reclamanta că ea nu plătise suma integrală a taxei de stat, dar nu a explicat metoda de calcul utilizată pentru calcularea acesteia și nu a făcut referire la nicio prevedere legală cu privire la taxa de stat. Prin urmare, Curtea a conchis că reclamanta a întreprinstoate măsurile necesare pentru a depune în termen cererea sa de recurs și nu poate fi învinuită de neglijență în acest sens. În concluzie, Curtea a stabilit că reclamanta a fost privată de dreptul său de acces la justiție, concluzionând că în prezenta cauză a avut loc violarea Articolului 6 § 1 din Convenție.
Ținând cont de constatările Curții cu referire la Articolul 6 § 1 din Convenție, Curtea a stabilit că alegația reclamantei referitoare la motivarea insuficientă a Deciziei Curții Supreme de Justiție din 9 aprilie 2008 nu a necesitat o examinare separată.
Cu referire la pretinsa încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a stabilit că acest capăt de plângere este admisibil, dar consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului plângerii deoarece ar intra în speculații (Brezeanu v. România, nr. 10097/05, § § 27 și 28, 21 iulie 2009).
În consecință, Curtea a hotărât că a avut loc încălcarea Articolului 6 § 1 din Convenție și a acordat reclamantei 1500 de euro pentru prejudiciul moral și 1000 euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Actualmente hotărârea  este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.