Episcopia Romano-Catolică de Chișinău v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul deciziei a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 2 decembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Episcopia Romano-Catolică de Chișinău v. Republica Moldova (cererea nr. 841/13).

Potrivit circumstanțelor cauzei, în anul 2009 biserica reclamantă a solicitat de la Guvernul Republicii Moldova returnarea bunurilor naționalizate de către fostul regim sovietic în anii 1940. Deoarece Guvernul a refuzat acest lucru, argumentând că nu exista nicio bază legală pentru returnarea bunurilor respective, biserica reclamantă a inițiat o acțiune civilă, solicitând recunoașterea dreptului său de proprietate. Ea s-a bazat pe prevederile generale din Constituție și Codul civil, care garantau dreptul de proprietate. Acțiunea bisericii reclamante a fost respinsă ca nefondată de către instanțele naționale. Ele au notat că legislația în vigoare prevedea posibilitatea returnării bunurilor confiscate și naționalizate de regimul sovietic doar persoanelor fizice supuse represiunilor politice, însă nu garanta un astfel de drept și entităților religioase. În plus, chiar și în privința persoanelor fizice, legea nu prevedea returnarea terenului, ci doar a clădirilor. Totodată, instanțele au notat că documentele prezentate de către biserica reclamantă în sprijinul demonstrării dreptului său de proprietate erau niște simple copii de pe documente arhivate și nu puteau fi acceptate în calitate de probe în procedurile judiciare.

Între timp, biserica reclamantă a obținut informații de la Guvern cu privire la faptul că încă în anul 2002 Bisericii Ortodoxe a Moldovei i-au fost acordate în proprietate mai multe imobile care îi aparținuseră înainte de ocupația sovietică. Biserica reclamantă a invocat acest argument în fața instanțelor de apel și de recurs, susținând că era discriminată. Instanțele ierarhic superioare nu au răspuns la argumentul respectiv.

În fața Curții, biserica reclamantă s-a plâns de faptul că fusese supusă unui tratament discriminatoriu din motive religioase, contrar Articolului 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) coroborat cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și Articolul 6 § 1 din Convenție. De asemenea, ea a invocat faptul că instanțele naționale nu oferiseră un răspuns la argumentul său privind pretinsul tratament discriminatoriu și că nu avusese la dispoziție un remediu efectiv în acest sens, în modul prevăzut la Articolul 13 din Convenție.

Guvernul a susținut că statutul juridic al bunurilor pe care le solicita biserica reclamantă și cele obținute de către Biserica Ortodoxă nu era similar, în sensul Articolului 14 din Convenție. El a notat că Biserica Ortodoxă, spre deosebire de biserica reclamantă, respectase procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 740 și că nimeni nu împiedicase biserica reclamantă să urmeze aceeași procedură.

Curtea a susținut argumentele Guvernului și a notat că cele două entități nu se aflau în situații analoage sau similare, respingând, astfel, plângerea în baza Articolului 14, ca fiind nefondată. Cu referire la plângerea în baza Articolului 6 § 1, Curtea a considerat că argumentul bisericii reclamante privind pretinsul tratament discriminatoriu nu putea fi considerat decisiv pentru finalitatea procedurii, iar eșecul instanțelor naționale de a oferi un răspuns la argumentul respectiv nu ridica nicio problemă de inechitate în sensul Articolului 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, Curtea a respins și acest capăt de plângere, ca fiind nefondat. De asemenea, Curtea a relevat că biserica reclamantă eșuase să respecte procedura prevăzută de Hotărârea Guvernului nr. 740 și, prin urmare, ea nu epuizase remediile naționale disponibile în privința plângerii sale în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Cu privire la plângerea în baza Articolului 13, Curtea a notat că ea nu poate fi considerată „discutabilă”, în sensul jurisprudenței Curții.

Astfel, Curtea a declarat cererea inadmisibilă, ca fiind în mod vădit nefondată și din motivul neepuizării remediilor disponibile la nivel național.

Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie