Edata-Trans S.R.L. v. Republica Moldova

     La 17 martie 2020 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Edata-Trans S.R.L. v. Republica Moldova (nr. 55887/07).
În ianuarie 2004 societatea reclamantă a achiziționat anumite bunuri de la compania F. Ambele companii au fost înregistrate în calitate de plătitori de taxă pe valoarea adăugată (TVA). În conformitate cu factura fiscală emisă la 30 ianuarie 2004 de către compania F., valoarea totală a acestei tranzacții a constituit 170000 lei, din care suma de 28333,33 lei constituia TVA. La 11 februarie 2004 societatea reclamantă a achitat companiei F. sumele respective.
În februarie 2004 societatea reclamantă a prezentat autorităților fiscale declarația de TVA pentru luna ianuarie 2004, inclusiv datele cu privire la TVA achitată companiei F.
Prin procesul verbal din 20 decembrie 2004, un inspector al Direcției control fiscal a ridicat factura fiscală respectivă deoarece exista încă o factură cu același număr. Ulterior, în 2005 societatea reclamantă a prezentat dările de seamă pentru activitatea financiară pentru anul 2004, inclusiv operațiunile reflectate în factura fiscală din 30 ianuarie 2004.
Printr-un raport de expertiză din 7 aprilie 2006 s-a constatat că factura fiscală emisă de către compania F. fusese falsă.
La 27 iulie 2006 Oficiul fiscal teritorial Ciocana din Chișinău (în continuare „OFT”) a emis o decizie cu privire la încălcarea legislației fiscale comisă de către societatea reclamantă, cu aplicarea sancțiunilor pecuniare în sumă totală de 86067 lei. Decizia respectivă s-a bazat pe actul de control prin care s-a stabilit că societatea reclamantă atribuise la decontări cu bugetul a TVA pentru anul 2004 în baza unei facturi fiscale care, ulterior, s-a dovedit a fi falsă.
Prin hotărârea sa din 26 februarie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis cererea de chemare în judecată depusă de societatea reclamantă și a anulat decizia OFT din 27 iulie 2006, constatând că societatea reclamantă nu putea fi sancționată pentru o factură fiscală emisă de către o altă companie, iar la momentul efectuării tranzacției societatea reclamantă nu putea cunoaște că factura respectivă era falsă.
Prin decizia sa irevocabilă din 27 iunie 2007, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea din 26 februarie 2007 și a menținut în vigoare decizia OFT din 27 iulie 2006. Instanța de recurs a reținut că fusese stabilit că în perioada fiscală 2004 societatea reclamată a trecut în cont TVA în baza unei facturi false și, respectiv, decizia OFT fusese legală și întemeiată.
În fața Curții, societatea reclamantă s-a plâns în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând că în pofida faptului că aceasta și-a îndeplinit obligațiile de contribuabil, totuși autoritățile naționale i-au aplicat sancțiuni fiscale doar în baza comportamentului fraudulos al furnizorului de mărfuri.
Curtea a notat că dreptul societății reclamante de a trece la deduceri în scopuri fiscale sumele achitate furnizorului trebuie analizat sub aspectul „speranței legitime”, protejată în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea Bulves AD v. Bulgaria, nr. 3991/03, § 58, 22 ianuarie 2009). Astfel, sumele pe care societatea reclamantă fusese obligată să le achite la bugetul de stat în urma refuzului autorităților de a accepta deducerile respective au constituit fără îndoială un „bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. De asemenea, Curtea a concluzionat că societatea reclamantă și-a onorat obligațiile de raportare organului fiscal cu privire la TVA și că aceasta nu putea cunoaște despre existența neregulilor comise de către furnizor și, prin urmare, acest aspect a constituit o povară disproporționată și excesivă.
De asemenea, având în vedere constatarea sa cu privire la Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea consideră că nu este necesar examinarea separată în baza Articolului 6 § 1 din Convenție.
Curtea a acordat societății reclamante 5176 euro pentru prejudiciul material, 3000 euro pentru prejudiciul moral și 1500 euro pentru costuri și cheltuieli.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie