Durleșteanu v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 14 decembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Durleșteanu v. Republica Moldova (nr. 25953/12).

Potrivit circumstanțelor cauzei, la 4 august 2011 Procuratura Generală a inițiat o cauză penală pe faptul sustragerii de către persoane necunoscute, în perioada 15-25 martie 2011, a anumitor acte din oficiul unei societăți comerciale.

La 11 octombrie 2011 Procuratura sect. Centru, mun. Chișinău a înaintat două demersuri către judecătorul de instrucție, solicitând autorizarea efectuării percheziției la domiciliul primului reclamant și la sediul biroului unde acesta își desfășura activitatea de avocat.

La aceeași dată, prin încheierile judecătorului de instrucție din cadrul Judecătoriei Centru, mun. Chișinău, demersurile procurorului cu privire la autorizarea percheziției la domiciliul și la biroul primului reclamant au fost admise. Aceste încheieri nu au fost contestate cu recurs.

Astfel, la 19 octombrie 2011 a fost efectuată percheziția la domiciliul și la biroul în care ambii reclamanți își desfășurau activitatea de avocat, deși nu aveau niciun statut procesual în cauza penală inițiată. În rezultatul percheziției nu au fost găsite sau confiscate anumite acte. La 21 iunie 2012 urmărirea penală a fost suspendată.

În fața Curții, reclamanții au invocat că perchezițiile efectuate la domiciliul și la biroul lor de serviciu avuseseră loc cu încălcarea prevederilor Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”). În particular, ei au susținut că instanța de judecată nu a motivat care au fost actele pretins dispărute care au stat la baza autorizării efectuării percheziției la domiciliul și la biroul lor de serviciu. Totodată, ei s-au plâns că acțiunile de percheziție nu au oferit suficiente garanții pentru a proteja confidențialitatea dosarelor clienților lor, precum și faptul că modul în care fusese efectuată percheziția era umilitor și traumatizant pentru ei.

Curtea a constatat că încheierile cu privire la autorizarea percheziției, emise de către judecătorul de instrucție, reiterau aproape în totalitate argumentele cuprinse în demersurile procurorului privind solicitarea autorizării efectuării percheziției și nu conțineau motivele pentru care se considera că percheziția locuinței și a biroului de serviciu al reclamanților ar fi permis obținerea unor probe. Mai mult, în timpul desfășurării percheziției, primul reclamant a informat organul de urmărire penală că unul dintre actele dispărute era publicat pe internet. Totodată, Curtea a menționat că mandatele cu privire la autorizarea perchezițiilor nu se refereau și la a doua reclamantă, deși menționau domiciliul și biroul său profesional, și nu recunoșteau faptul că primul reclamant era avocat.

În aceste împrejurări, Curtea a constatat că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația de a oferi motive „relevante și suficiente” pentru autorizarea mandatelor de percheziție și că, prin urmare, ingerința contestată nu a fost necesară într-o societate democratică. Ea a concluzionat că percheziția în biroul de serviciu al reclamanților fusese efectuată fără niciun fel de garanții care să protejeze confidențialitatea dosarelor clienților acestora, constatând că a existat o încălcare a Articolului 8 din Convenție. Curtea a acordat ambilor reclamanți 5000 de euro pentru prejudiciul moral.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.