Drovorub v. Republica Moldova și Rusia

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 28 septembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Drovorub v. Republica Moldova și Rusia (cererea nr. 33583/14).

Cauza se referă la decesul fiului reclamantei, R., în anul 2013, în timpul detenției sale în auto-proclamata „republică moldovenească nistreană”.

În fața Curții, reclamanta s-a plâns în baza Articolului 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând neacordarea asistenței medicale adecvate în timpul detenției fiului său, care suferea de tuberculoză și SIDA, lipsa unei investigații eficiente cu privire la decesul său, care să determine un eventual comportament neglijabil din partea administrației penitenciarului, precum și refuzul „autorităților rmn” de a-i acorda acces la dosarele medicale ale lui R. În special, reclamanta a invocat că „autoritățile rmn” cunoșteau despre starea sănătății fiului său, dar eșuaseră să-i acorde tratamentul medical necesar, fiind, astfel, responsabile de decesul acestuia în timpul detenției.

Cu referire la jurisdicția statelor reclamate, Curtea a reiterat principiile generale menționate în cauzele Ilașcu și alții, Catan și alții și Mozer, în legătură cu evenimentele produse în raioanele de est ale Republicii Moldova, concluzionând că atât Republica Moldova, cât și Federația Rusă își exercitau jurisdicția în prezenta cauză.

Examinând fondul cauzei, Curtea a notat că fiul reclamantei decedase într-un spital după două zile de la transferul său din penitenciar, din cauza afecțiunilor de care suferea încă din 2006, i.e. meningită tuberculoasă, tuberculoză pulmonară diseminată și SIDA, fapt cunoscut „autorităților rmn”. În continuare, Curtea a concluzionat că decesul fiului reclamantei ar fi fost o complicație a stării sănătății sale care putea fi anticipată, în cazul netratării sau tratării tardive ori incorecte a acesteia. Curtea a notat că tratamentul medical oferit lui R. începând cu luna iulie 2013 fusese tardiv și, astfel, a constatat o omisiune a obligației pozitive a Statului de protejare a vieții și a sănătății lui R. în timpul detenției. O astfel de omisiune putea fi corectată prin intermediul unui control medical corespunzător și al unui tratament acordat în timp util, inclusiv prin plasarea într-o secție medicală sau într-un spital specializat în tratarea tuberculozei și a infecției cu HIV. Astfel, Curtea a constatat o încălcare sub aspect material a Articolului 2 din Convenție.

Cu privire la obligația procedurală care rezultă din Articolul 2 din Convenție, Curtea a notat că R. decedase într-un spital civil după o zi de la transferarea sa din spitalul penitenciar, o instituție publică care de obicei angajează în mod direct responsabilitatea autorităților, iar răspunderea individuală a specialiștilor care examinaseră fiul reclamantului nu a fost niciodată supusă unei anchete independente, imparțiale și minuțioase. În special, deoarece decesul lui R. nu survenise în mod violent, ci a fost determinat de starea precară a sănătății lui, nu a avut loc nicio încercare de examinare a modului în care el fusese tratat anterior spitalizării sale sau de elucidare a eventualelor neglijențe ale persoanelor care examinaseră starea sănătății lui în timpul detenției. În plus, reclamantei i s-a refuzat accesul la orice informație cu caracter medical aflată în posesia administrației penitenciarului și a spitalului în care fusese internat fiul său. În concluzie, Curtea a constatat și o încălcare a Articolului 2 sub aspect procedural, din cauza eșecului efectuării unei anchete independente și minuțioase.

Referitor la responsabilitatea Statelor reclamate, Curtea a reiterat obligațiile pozitive ale Republicii Moldova de a lua măsuri corespunzătoare și suficiente pentru a asigura drepturile reclamanților din regiunea transnistreană. Curtea a notat că, în perioada relevantă, Republica Moldova a luat toate măsurile posibile pentru a restabili controlul în regiunea transnistreană, iar părțile nu au prezentat probe care ar demonstra un schimb de poziții cu privire la problema respectivă. Referitor la cea de-a doua parte a obligațiilor pozitive, i.e. de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantei prevăzute de Convenție, Curtea a notat că autoritățile moldovenești nu au avut la dispoziție niciun mijloc real de a garanta drepturile lui R. și, indirect, ale reclamantei pe teritoriul „rmn”. Totodată, ele nu au putut investiga în mod corespunzător acuzațiile aduse de către reclamantă cu privire la detenția care a condus la decesul lui R.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că Republica Moldova și-a îndeplinit toate obligațiile sale pozitive în privința reclamantei. Totodată, Curtea a stabilit responsabilitatea Federației Ruse pentru încălcarea constatată în prezenta cauză, făcând referire la controlul efectiv exercitat în „rmn” în perioada relevantă și sprijinul militar, economic și politic continuu acordat structurilor din regiune, constatând, astfel, o încălcare a Articolului 2 din Convenție de către Guvernul rus.

Curtea a acordat reclamantei 26000 de euro pentru prejudiciul moral și 4000 de euro pentru costuri și cheltuieli, sume care trebuie achitate de către Federația Rusă.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.