Dmitrieva v. Republica Moldova

         La 26 martie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Dmitrieva v. Republica Moldova (nr. 28347/08).
Din circumstanțele cauzei rezultă că la sfârșitul anului 2005 reclamanta, fiind arhitect coordonator în cadrul Institutului Municipal de Proiectare „Chișinăuproiect” (în continuare „Institutul”), a fost abordată de către I., care a solicitat elaborarea unui plan preliminar pentru construcția unei anexe la apartamentul său. Potrivit lui I., reclamanta ar fi solicitat mită cu scopul de a facilita obținerea unui plan de construcție oficial. La 5 decembrie 2005 I. a semnat o procură pentru a fi reprezentat de către V., iar cel din urmă a transmis reclamantei suma de 100 dolari americani („USD”). La 4 ianuarie 2006 V. a denunțat-o pe reclamantă la poliție. În aceeași zi reclamanta a transmis lui V. planul pe care îl elaborase, iar acesta, la rândul său, i-ar fi achitat restul sumei convenite, id est 200 USD. Banii au fost marcați în prealabil de către poliție cu o substanță fluorescentă vizibilă la raze ultraviolete. La scurt timp după transmiterea banilor, reclamanta a fost reținută de poliție.
La 16 martie 2007 Judecătoria Buiucani a emis o sentință de achitare a reclamantei, din motivul inexistenței faptei infracțiunii, acceptând, inter alia, argumentul avocatului reclamantei că aceasta fusese victima unei provocări din partea poliției. El a indicat, în mod particular, că V. a afirmat în timpul ședinței că el contactase poliția la una sau două zile după primirea procurii de la I. la 5 decembrie 2005, în timp ce plângerea oficială depusă de către V. la poliție datează din 4 ianuarie 2006. De asemenea, avocatul a relevat că nici o cerere oficială de elaborare a unui plan de construcție nu a fost depusă de către V. la Institut. Din anul 2000 I. nu mai era proprietarul apartamentului și, prin urmare, el nu avea nici un interes legitim de a solicita un plan de construcție a unei anexe la acel apartament.
Prin decizia sa din 28 iunie 2007, Curtea de Apel Chișinău a admis parțial apelul Procuraturii, a casat hotărârea instanței de fond și a rejudecat cauza. Instanța a recalificat fapta și constatat vinovăția reclamantei în săvârșirea infracțiunii „primire de către un funcționar a recompensei ilicite”. Prin decizia sa din 5 decembrie 2007, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul declarat de către avocatul reclamantei ca inadmisibil, considerându-l vădit nefondat.
Reclamanta s-a plâns Curții în baza Articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”). Guvernul a formulat o declarație unilaterală, care însă nu a fost acceptată de către Curte, aceasta declarând cererea admisibilă.
Examinând fondul cauzei, Curtea a accentuat că una din principalele probleme relevate în prezenta cauză este dacă reclamanta a acceptat mita ca urmare a influenței exercitate asupra ei de către V., în calitate de agent sub acoperire, sau dacă acesta din urmă, asistat de către autorități, s-a alăturat activității infracționale a reclamantei. Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că prezenta speță se referă la “categoria cauzelor de provocare” (a se compara cu Matanović v. Croația, nr. 2742/12, §§ 136-137, 4 aprilie 2017, și Ramanauskas v. Lituania (nr. 2), 55146/14, § 64, 20 februarie 2018; a se vedea Trifontsov v. Rusia (dec.), nr. 12025/02, 9 octombrie 2012). Curtea a evidențiat că rolul lui V., în cadrul procedurii în urma denunțării, era asemănătoare cu cel al unui agent sub acoperire. Cu toate acestea, în lipsa informațiilor relevante din dosar, Curtea nu a putut să concluzioneze fără echivoc existența sau absența unei provocări din partea poliției.
În asemenea condiții, Curtea a purces la examinarea respectării garanțiilor procesuale. Reclamanta a susținut pe tot parcursul procedurilor în fața instanțelor naționale că ea fusese provocată să comită infracțiunea. Curtea de Apel Chișinău a condamnat reclamanta fără a clarifica dacă a existat o provocare, chiar dacă prima instanță a răspuns în mod afirmativ, pronunțând o sentință de achitare. Curtea Supremă de Justiție a confirmat soluția instanței de apel fără a se pronunța asupra acestei chestiuni. Reamintind că este necesar ca agenții sub acoperire și orice persoană care ar putea să depună mărturie cu privire la problema provocării polițienești să fie audiată de către instanță și să fie chestionată de către apărare, ori să fie prezentate cel puțin motive întemeiate atunci când este imposibil acest lucru (Lagutin și alții v. Rusia, nr. 6228/09 și altele 4, § 101, 24 aprilie 2014, și Virgil Dan Vasile, nr. 35517/11, § 46, 15 mai 2018), Curtea a apreciat că instanțele naționale nu au prezentat motive detaliate și suficiente pentru a justifica absența lui I. în fața lor (a se compara cu Bobeș v. România, nr. 29752/05, § 39, 9 iulie 2013). În plus, Curtea de Apel Chișinău nu l-a audiat in personam pe V. atunci când a anulat achitarea pronunțată de către prima instanță, în timp ce declarația lui era esențială pentru a determina dacă a avut loc o provocare și pentru a soluționa cauza.
În lumina celor redate supra, Curtea a estimat că reclamanta nu a beneficiat de garanții procesuale adecvate și, prin urmare, procesul penal desfășurat împotriva ei nu a fost echitabil, ceea ce constituie o încălcare a Articolului 6 din Convenție.
În cele din urmă, Curtea a acordat reclamantei 3600 de euro pentru prejudiciul moral și 2000 de euro pentru costurile și cheltuielile suportate.
Actualmente hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie