CTȘP Ariciul și alții v. Republica Moldova

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 10 decembrie 2020 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza CTȘP „Ariciul” și alții v. Republica Moldova (cererea nr. 12429/05).

Potrivit circumstanțelor cauzei, la 27 octombrie 1966 autoritățile locale din Chișinău au alocat 2,86 ha de teren Circului de Stat (în continuare „Circul”) pentru construcție și folosință.

La 1 iunie 1991 Cooperativa Tehnico-Știinţifică de Producție „Ariciul” (în continuare „compania reclamantă”) a încheiat un contract cu Circul în baza căruia ea urma să execute lucrări de proiectare și construcție. În schimb, Circul s-a angajat să transmită companiei reclamante o clădire cu un etaj, evaluată la 2500 de ruble sovietice și să achite companiei reclamante 26305 ruble sovietice. La 2 septembrie 1991 clădirea a fost transferată pe numele companiei reclamante. Compania reclamantă a efectuat lucrări de reparație a clădirii, utilizând-o în calitate de oficiu.

La 9 noiembrie 2000 Primăria municipiului Chișinău a transmis dreptul de folosință asupra terenului aferent Circului. La 26 ianuarie 2004 Circul a introdus o acțiune în judecată împotriva companiei reclamante, susținând că în 1991-1992 aceasta a ocupat în mod abuziv clădirea în care se afla.

La 18 februarie 2004 directorul companiei reclamante a solicitat Judecătoriei Economice de Circumscripție Chișinău amânarea examinării cauzei, din motiv de boală. Instanța a admis cererea și a programat o nouă ședință pentru 2 martie 2004. Ulterior, directorul companiei reclamante a solicitat repetat amânarea examinării cauzei, iar următoarea ședință de judecată a fost stabilită pentru 25 martie 2004. La 24 martie 2004 directorul companiei reclamante a informat instanța despre continuarea tratamentului său, fără a cere amânarea ședinței de judecată. Instanța a amânat ședința până la 6 aprilie 2004. În dimineața zilei de 6 aprilie 2004, compania reclamantă a depus la secretariatul instanței o scrisoare similară celei din 24 martie 2004, informând instanța că directorul companiei reclamante continua tratamentul, anexând certificatul medical.

În aceeași zi, Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău a examinat cauza în absența reprezentantului companiei reclamante și a admis acțiunea depusă de către Circ. Instanța a menționat că directorul companiei reclamante fusese citat legal, însă acesta nu s-a prezentat în ședință.

Compania reclamantă a declarat apel, invocând omisiunea Judecătoriei Economice de Circumscripție de a audia reprezentantul companiei reclamante. Prin decizia sa din 16 iunie 2004, Curtea de Apel Economică a respins apelul ca fiind nefondat. Ea a constatat că instanța de fond stabilise în mod corect deținătorul dreptului de proprietate asupra clădirii și terenului aferent.

Compania reclamantă a declarat recurs, invocând că instanța de fond nu a audiat reprezentantul companiei reclamante. De asemenea, ea a susținut că nu a putut introduce o acțiune reconvențională pentru recuperarea investițiilor efectuate în reparația clădirii, deoarece o astfel de cerere reconvențională putea fi introdusă doar în prima instanță.

La 23 septembrie 2004 Curtea Supremă de Justiție a respins recursul companiei reclamante ca fiind nefondat. La 17 ianuarie 2007 compania reclamantă a solicitat redeschiderea procedurilor, invocând încălcări procedurale similare celor menționate în recursurile sale anterioare. La 28 ianuarie 2007 Curtea Supremă de Justiție a respins cererea companiei reclamante.

La 16 mai 2006 compania reclamantă a introdus o nouă acțiune în judecată împotriva Circului, solicitând recunoașterea dreptului de proprietate asupra celui de-al doilea etaj al clădirii, care fusese construit ulterior obținerii clădirii în baza contractului încheiat cu Circul în 1991.

La 21 decembrie 2007 Judecătoria Economică de Circumscripție a constatat că decizia autorităților locale din 27 octombrie 1966 de atribuire a terenului Circului se referea la o suprafață mai mare (2,86 hectare) decât cea adoptată la 9 noiembrie 2000 (2,7988 hectare) și nu includea terenul și clădirea din care fusese evacuată compania reclamantă. Instanța a recunoscut dreptul de proprietate al companiei reclamante asupra etajului doi al clădirii respective și i-a acordat 4231 dolari americani despăgubiri pentru prejudiciul material suferit.

La 13 mai 2008 Curtea de Apel Economică a anulat parțial hotărârea primei instanțe, constatând, inter alia, că compania reclamantă nu putea solicita revendicarea dreptului de proprietate asupra etajului doi al clădirii, deoarece acesta fusese construit ilegal. La 16 octombrie 2008 Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea din 13 mai 2008.

În fața Curții reclamanții s-au plâns în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând eșecul primei instanțe de a audia reprezentantul companiei reclamante și că deciziile instanțelor de judecată nu fuseseră motivate suficient, astfel fiindu-le încălcat dreptul lor la un proces echitabil. De asemenea, ei s-au plâns în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție de faptul că fuseseră privați ilegal de clădire, fără a fi acordate compensații corespunzătoare. La fel, ei s-au plâns în baza Articolului 10 din Convenție că ar fi primit cu întârziere copia deciziei Curții Supreme de Justiție.

Guvernul a contestat alegațiile reclamanților și a solicitat respingerea cererii ca fiind inadmisibilă.

Cu referire la plângerea companiei reclamante în baza Articolului 6 § 1 din Convenție, Curtea a menționat că, deși compania reclamantă a avut la dispoziție timp suficient pentru a desemna un alt reprezentant pentru a participa la examinarea cauzei, ea nu a beneficiat de acest drept. Curtea a conchis că instanța națională nu acționase în mod arbitrar cu privire la examinarea cauzei în absența reprezentantului companiei reclamante și nici nu o lipsise de posibilitatea de a-și apăra interesele în instanță.

Cu referire la pretinsa lipsă a motivării suficiente a hotărârilor instanțelor naționale, Curtea a constatat că deficiențele referitoare la modul în care instanțele au examinat argumentele companiei reclamante în primul set de proceduri au fost remediate în cadrul celui de-al doilea set de proceduri.

În consecință, Curtea a decis să respingă plângerile companiei reclamante în baza Articolului 6 § 1 din Convenție ca fiind nefondate în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Cu privire la plângerea companiei reclamante în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea a considerat suficiente despăgubirile acordate companiei reclamante, menționând dificultatea determinării valorii reale a clădirii în baza echivalenței rublelor sovietice cu orice altă monedă.

Astfel, Curtea a respins plângerile companiei reclamante în baza Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a Articolului 10 din Convenție ca fiind vădit nefondate în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Curtea a respins plângerile celorlalți cinci reclamanți, ca fiind incompatibile ratione personae cu prevederile Convenției, în conformitate cu Articolul 35 §§ 3 și 4 din Convenție (a se vedea Sandu și alții v. Republica Moldova și Rusia, nr. 21034/05 și alte șapte cereri, § 52, 17 iulie 2018).

Actualmente decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.