Cristea v. Republica Moldova

      La 12 februarie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Cristea v. Republica Moldova (cererea nr. 35098/12).
În contextul prezentei cauze, reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului și a Primăriei mun. Chișinău la 20 septembrie 2007, solicitând acordarea spațiului locativ.
Prin decizia sa din 20 februarie 2008, Curtea Supremă de Justiție a obligat Consiliul municipal Chișinău să asigure reclamantul și familia sa cu spațiu locativ.
La 2 noiembrie 2011 reclamantul a depus o acțiune în instanța de judecată în baza Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011, invocând neexecutarea deciziei Curții Supreme de Justiție din 20 februarie 2008, și a solicitat repararea prejudiciului material și moral.
Prin decizia irevocabilă a Curții de Apel Chișinău din 11 martie 2012, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. Instanța a reținut, printre altele, că raporturile de serviciu al reclamantului cu Ministerul Afacerilor Interne (MAI) încetaseră la 31 martie 2011 și, astfel, autoritățile naționale nu mai erau obligate să-l asigure cu spațiu locativ.
Ulterior, în cadrul altei acțiuni depuse la 6 mai 2014, reclamantul a solicitat încasarea din bugetul național în beneficiul său a unei despăgubiri pentru prejudiciul material, urmare a închirierii unei locuințe pentru familia sa, precum și pentru prejudiciul moral, din cauza neexecutării unei hotărâri irevocabile.
Prin decizia sa din 22 iulie 2015, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul reclamantului, notând irelevanța faptului că reclamantul nu mai era angajat al MAI. Aceasta a constatat încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești din 20 februarie 2008 și a acordat reclamantului 6000 lei pentru prejudiciul moral și 72000 lei pentru prejudiciul material, ceea ce constituia plata lunară pentru chiria achitată de către reclamant pentru perioada 1 iunie 2011 – 31 mai 2013.
În fața Curții reclamantul s-a plâns în baza Articolului 6 § 1 și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând încălcarea dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești irevocabile pronunțată în favoarea sa și de lipsa unui recurs intern efectiv, în sensul Articolului 13 din Convenție.
Curtea a notat că, deși autoritățile naționale au constatat încălcarea drepturilor reclamantului și i-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul moral și material, cuantumul compensațiilor a fost disproporționat și insuficient pentru pierderea statutului de victimă al reclamantului, autoritățile statului fiind până în prezent responsabile de neexecutarea hotărârii judecătorești din 20 februarie 2008.
Din acest motiv și ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea a constatat că a avut loc o violare a Articolului 6 § 1 și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării în termen rezonabil a hotărârii judecătorești adoptate în favoarea reclamantului. De asemenea, Curtea a constatat și violarea Articolului 13 din Convenție din cauza lipsei unui recurs intern efectiv.
Curtea a acordat reclamantului 3400 euro pentru prejudiciul material și 2500 euro pentru prejudiciul moral.
Actualmente, hotărârea este disponibilă în limba franceză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.