Coliban v. Republica Moldova și Rusia

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 30 noiembrie 2021 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Coliban v. Republica Moldova și Rusia (cererea nr. 5216/13).

Cererea se referă la arestul și condamnarea reclamantului pentru distribuirea pliantelor electorale în auto-proclamata „republică moldovenească nistreană” (în continuare „rmn”). În cererea sa, reclamantul se plânge de condițiile de detenție, arestul ilegal, ingerința în libertatea sa de exprimare și lipsa unor remedii efective în privința celorlalte plângeri ale sale.

Potrivit circumstanțelor cauzei, în campania electorală din 2011 de alegere a liderului „rmn”, reclamantul a fost angajat să organizeze distribuirea pliantelor electorale critice în privința unuia dintre candidați care, în cele din urmă, a și fost ales. La 23 octombrie 2011 reclamantul a fost reținut și acuzat de calomnie și de încălcarea dreptului de exercitare liberă a dreptului la vot. El a fost eliberat trei zile mai târziu. La 9 iunie 2012 el a fost plasat în arest preventiv. În cadrul procesului respectiv, liderul ales al „rmn” avea calitatea procesuală de victimă. El a cerut examinarea cauzei reclamantului într-o procedură specială fără judecată și a solicitat aplicarea unei pedepse de trei ani și șase luni de închisoare. La 9 octombrie 2012, în lipsa unui proces, reclamantul a fost condamnat la doi ani și șase luni de închisoare de către „curtea supremă” a „rmn”, pentru ingerința în dreptul de exercitare liberă a dreptului la vot. La 27 iunie 2013, în urma unei grațieri, reclamantul a fost eliberat din detenție.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând că fusese plasat în condiții inumane de detenție, fără a i se oferi asistența medicală necesară stării sănătății sale. El s-a plâns și în baza Articolului 5 § 1 din Convenție, invocând că deciziile „autorităților rmn” cu privire la detenția sa fuseseră ilegale. De asemenea, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 10 din Convenție, invocând că i s-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în baza Articolului 13 din Convenție, invocând că nu avusese remedii efective cu privire la plângerile sale în baza Articolelor 3, 5 și 10 din Convenție.

Cu referire la jurisdicția statelor reclamate, Curtea a reiterat principiile generale menționate în cauzele Ilașcu și alții, Catan și alții și Mozer, în legătură cu evenimentele produse în raioanele de est ale Republicii Moldova, concluzionând că atât Republica Moldova, cât și Federația Rusă își exercitau jurisdicția în prezenta cauză.

În ceea ce privește plângerea reclamantului în baza Articolului 3 din Convenție, având în vedere circumstanțele prezentei cauze și în absența informațiilor care să combată descrierea prezentată de către reclamant referitoare la condițiile de detenție în care fusese plasat, Curtea a concluzionat că reclamantul suportase un tratament inuman și degradant, contrar Articolului 3 din Convenție, din cauza condițiilor inadecvate de detenție.

În privința plângerii reclamantului în baza Articolului 5 din Convenție, Curtea a reamintit că, cu referire la perioada 2011-2013, relevantă prezentei cauze, ea a stabilit deja în jurisprudența sa anterioară că „sistemul judiciar” al „rmn” nu reflecta o tradiție judiciară compatibilă cu Convenția. Din acest motiv, ea a concluzionat că „instanțele rmn” și, implicit, orice altă „autoritate a rmn”, nu puteau dispune arestarea sau detenția „legală” a reclamanților, în sensul Articolului 5 § 1 din Convenție.

Referitor la plângerea în baza Articolului 10 din Convenție, Curtea a considerat că, prin distribuirea materialelor electorale în locuri publice, reclamantul și-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare, în modul prevăzut la Articolul 10 din Convenție. De asemenea, ea a constatat că detenția și condamnarea reclamantului din cauza exprimării opiniilor sale politice au interferat în mod clar cu exercitarea libertății sale de exprimare. Astfel, Curtea a reținut că faptul condamnării reclamantului nu avusese loc în baza legislației moldovenești, concluzionând că ingerința în libertatea sa de exprimare nu fusese „prevăzută de lege”, în sensul Articolului 10 din Convenție.

Cu privire la responsabilitatea statelor respondente, Curtea a reiterat obligațiile pozitive ale Republicii Moldova de a lua măsuri corespunzătoare și suficiente pentru a asigura drepturile reclamanților din regiunea transnistreană. Curtea a notat că, în perioada relevantă, Republica Moldova a luat toate măsurile posibile pentru a restabili controlul în regiunea transnistreană, iar părțile nu au prezentat probe care ar demonstra un schimb de poziții cu privire la problema respectivă. Referitor la cea de-a doua parte a obligațiilor pozitive, i.e. de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului prevăzute de Convenție, Curtea a notat că autoritățile moldovenești nu au avut la dispoziție niciun mijloc real de a garanta drepturile reclamantului pe teritoriul „rmn”. Totodată, Curtea a stabilit responsabilitatea Federației Ruse pentru încălcările constatate în prezenta cauză, făcând referire la controlul efectiv exercitat în „rmn” în perioada relevantă și la sprijinul militar, economic și politic continuu acordat structurilor din regiune, constatând, astfel, o încălcare a Articolelor 3, 5 și 10 din Convenție de către Guvernul rus.

Cu referire la plângerea reclamantului în baza Articolului 13 din Convenție, Curtea a făcut referire la jurisprudența sa anterioară, în care ea a constatat absența unui remediu efectiv cu referire la încălcările comise de „autoritățile rmn”. Având în vedere caracterul similar al plângerilor formulate și că perioada în care s-au produs evenimentele din prezenta cauză și coincidea cu cea din cauzele examinate anterior, Curtea nu a găsit niciun motiv pentru a devia de la această concluzie în prezenta cauză.

În ceea ce privește responsabilitatea statelor reclamate, Curtea a notat că în cauza Mozer ea a constatat că Republica Moldova a pus la dispoziția reclamanților proceduri, în măsura capacității sale limitate de protejare a drepturilor lor. Astfel, Curtea a constatat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile sale pozitive în baza Articolului 13 din Convenție. Totodată, în absența oricăror observații din partea Guvernului rus cu privire la orice remedii disponibile reclamantului, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a Articolului 13 coroborat cu Articolele 3, 5 și 10 din Convenție de către Federația Rusă.

Prin urmare, Curtea a acordat reclamantului 15000 de euro pentru prejudiciul moral și 3500 de euro pentru costuri și cheltuieli, sume care trebuie achitate de către Guvernul rus.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie