Cîșlaru și alții v. Republica Moldova

     La 15 februarie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia de inadmisibilitate în cauza Cîșlaru și alții v. Republica Moldova (nr. 40799/09).
Reclamanții în această cauză erau acționari într-o companie. După o tranzacție implicând acțiunile companiei, aceștia au fost acuzați de fraudă și plasați în arest preventiv pe parcursul procesului împotriva lor. Reclamanții au petrecut o perioadă cuprinsă între una și două luni în custodia statului. La 4 aprilie 2017 Curtea Supremă de Justiție a dispus achitarea lor.
Reclamanții s-au plâns în temeiul Articolelor 5 și 18 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”) și al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că procesul penal îndreptat împotriva lor, precum și detenția preventivă a acestora, nu s-ar fi bazat pe o bănuială rezonabilă de comitere a unei infracțiuni, ci că ar fi urmărit scopul deposedării acțiunilor reclamanților din companie.
Guvernul a susținut că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne. În mod particular, a fost accentuat că după achitarea reclamanților de către instanțele naționale aceștia ar fi putut să solicite o compensație în baza Legii nr. 1545 din 25 februarie 1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor judecătorești (în continuare „Legea nr. 1545”). Reclamanții au afirmat că remediul asigurat prin Legea nr. 1545 nu ar fi fost eficient.
Curtea a reiterat că potrivit Articolului 35 § 1 din Convenție aceasta poate să se pronunțe asupra unei cereri doar după epuizarea tuturor căilor de recurs interne. Ea a notat că, după achitarea lor, reclamanții aveau la dispoziție remediul prevăzut de Legea nr. 1545. Fiind conștientă de faptul că acest remediu a devenit disponibil pentru reclamanți abia după introducerea prezentei cereri și că doar circumstanțe excepționale ar fi putut obliga reclamanții să epuizeze un asemenea remediu, Curtea a observat totuși că în Burghelea v. Republica Moldova (nr. 36084/07, 12 ianuarie 2016), unde același remediu a devenit disponibil în circumstanțe similare, ea decisese că reclamantul trebuia să-l epuizeze.
Din raționamentele menționate supra și din moment ce reclamanții nu au utilizat mecanismul oferit de Legea nr. 1545, prezenta cerere a fost respinsă din cauza neepuizării căilor de recurs interne, în conformitate cu Articolul 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Actualmente, decizia este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie