Cazac și Surchician v. Republica Moldova și Rusia

© Prezentul rezumat îi aparține Direcției agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova. Orice preluare a textului sau a unei părți din acesta se va face cu următoarea mențiune: „Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova”.

La 7 ianuarie 2020 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Cazac și Surchician v. Republica Moldova și Rusia (cererea nr. 22365/10).

Primul reclamant (în continuare „reclamantul”) este fiul celui de-al doilea reclamant (în continuare „reclamanta”). Reclamantul este fost angajat al Inspectoratului Fiscal al pretinsei republici moldovenești nistrene (în continuare „rmn”).

Conform circumstanțelor cauzei, la 19 martie 2010 reclamantul a fost arestat de către colaboratori ai pretinsului minister al securității de stat din „rmn”, fiind învinuit de trădare și spionaj în favoarea Republicii Moldova. Reclamantului nu i-a fost permis să informeze pe cineva despre arestarea sa, reclamanta aflând despre arestul acestuia din urmă la 21 martie 2010 de la un alt fiu de-al său și de la avocatul pro bono. În noaptea din 21 martie 2010 au fost efectuate percheziții în două apartamente ale căror proprietar era reclamanta, în absența acesteia. În timpul perchezițiilor a fost distrus mobilierul, nefiind perfectată vreo listă a bunurilor preluate din cele două apartamente. La 1 aprilie 2010 avocatul pro bono a solicitat Procuraturii Generale a Republicii Moldova să inițieze o cauză penală pe faptul răpirii reclamantului și pe faptul efectuării ilegale a perchezițiilor. La 17 aprilie 2010 avocatul reclamantului a fost informat că la 31 martie 2010 a fost inițiată o cauză penală în acest sens. La 21 iunie 2010 procuratura din „rmn” a informat reclamanta că, deși pretinsa legislație a „rmn” permitea organului de anchetă să autorizeze unui deținut întrevederi cu rudele sale, aceasta nu constituie o obligație. La 9 august 2010, în prezența reprezentanților OSCE, reclamanții s-au văzut pentru prima dată din momentul arestării primului reclamant.

La 9 februarie 2011 pretinsa judecătorie supremă a „rmn” a condamnat reclamantul la paisprezece ani privațiune de libertate pentru comiterea infracțiunii de trădare. În aceeași zi, Guvernul Republicii Moldova a făcut o declarație potrivit căreia condamnarea reclamantului constituia un act ilegal și o încălcare a drepturilor omului. La 1 august 2011 reclamantul a solicitat președintelui „rmn” să fie grațiat, iar la 31 octombrie 2011 acesta a fost eliberat din închisoare.

În perioada aflării sale în detenție reclamantul a intrat de mai multe ori în greva foamei pentru a protesta împotriva procesului judiciar inechitabil și a condițiilor inumane de detenție. Deși deseori fusese bolnav, reclamantul nu a primit asistență medicală.

La 30 septembrie 2011 Procuratura Generală a Republicii Moldova a inițiat o cauză penală cu privire la relele tratamente la care a fost supus reclamantul de către colaboratorii „rmn” în perioada aflării sale în detenție.

Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolelor 3, 5 §§ 1, 3 și 4, precum și 6 § 1, 8 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”). El a invocat că în timpul detenției sale a fost supus relelor tratamente și condițiilor inumane de detenție, dar și că nu a primit asistență medicală adecvată. De asemenea, el s-a plâns că a fost arestat și deținut ilegal de către structurile „rmn” și că a fost condamnat de către o instanță care nu poate fi calificată nici stabilită prin lege, nici independentă, precum și de faptul că nu au avut parte de un proces echitabil. De asemenea, reclamantul s-a plâns că nu a dispus de remedii efective, în conformitate cu Articolul 13 din Convenție, cu privire la plângerea sa în baza Articolului 3. Ambii reclamanți s-au plâns în fața Curții în baza Articolului 8 din Convenție, invocând că perioade îndelungate de timp nu se văzuseră unul cu celălalt, iar perchezițiile efectuate fuseseră ilegale și au condus la confiscarea mai multor bunuri din apartamentele reclamantei. De asemenea, ambii reclamanți s-au plâns în baza Articolului 13 din Convenție de faptul că nu au dispus de remedii efective cu privire la plângerea lor în baza Articolului 8 din Convenție.

Cu privire la jurisdicția statelor reclamate în legătură cu evenimentele produse în raioanele de est ale Republicii Moldova, Curtea a reiterat principiile generale menționate în hotărârile Ilașcu și alții v. Moldova și Rusia ([MC], nr. 48787/99, §§ 311-319, CEDO 2004-VII), Catan și alții v. Republica Moldova și Rusia ([MC], nr. 4337/04, 8252/05 și 18454/06, §§ 103-107, CEDO 2012) și, mai recent, Mozer v. Republica Moldova și Rusia ([MC], nr. 11138/10, §§ 97-98, 23 februarie 2016). Curtea a notat că Republica Moldova și-a îndeplinit obligațiile pozitive de a întreprinde măsuri adecvate și suficiente pentru a proteja drepturile reclamantului în baza Articolelor 3, 5 §§ 1, 3 și 4, precum și 6 § 1, 8 și 13 din Convenție, dar și a Articolului 13 coroborat cu Articolele 3 și 8 din Convenție în privința ambilor reclamanți.

Cu referire la responsabilitatea Federației Ruse, Curtea a stabilit că aceasta a exercitat un control efectiv asupra structurilor „rmn” în perioada relevantă în speță. În lumina acestei concluzii și în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea a considerat că nu este necesar să mai stabilească dacă Federația Rusă a exercitat un control efectiv asupra politicilor și a acțiunilor pretinsei administrații locale din raioanele de est ale Republicii Moldova (a se vedea Mozer, § 157). În virtutea sprijinului său militar, economic și politic continuu acordat structurilor „rmn”, care nu ar fi putut supraviețui altfel, Federația Rusă este responsabilă pentru încălcarea drepturilor reclamanților garantate de Convenție.

Astfel, în privința reclamantului, Curtea a hotărât că Federația Rusă a încălcat Articolele 3, 5 §§ 1 și 3 din Convenție (menționând că nu fusese necesar să examineze în mod separat plângerile în baza Articolului 5 §§ 3 și 4 din Convenție). În privința ambilor reclamanți, Federația Rusă a încălcat Articolul 8 din Convenție, precum și Articolul 13 coroborat cu Articolele 3 și 8 din Convenție.

În cele din urmă, Curtea a obligat Federația Rusă să achite 35000 euro reclamantului Ilie Cazac și 7000 euro reclamantei Stela Surchician, în calitate de despăgubiri pentru prejudiciul moral, precum și 4000 euro pentru costuri și cheltuieli.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.