Orlovskiy împotriva Ucrainei

La 02 aprilie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare “Curtea Europeană”) a pronunţat hotărîrea în cauza Orlovskiy v Ucraina (cererea nr. 12222/09) prin care a constatat încălcarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare “Convenţia”).

Reclamantul, Serghei Vladimirovici Orlovsky este cetățean al Ucrainei, născut în 1968 și, potrivit celei mai recente informații, este deținut în or.Odessa.

În speță, reclamantul revendică încălcarea drepturilor sale garantate de prevederile Articolelor 5 § 1; 5 § 3; 5 § 4; 8 și 13 din Convenţie și anume: ilegalitatea detenției sale în perioadele de la 28.07 – 01. 08. 2006 și 19.02 – 18.03. 2009; durata excesivă și neîntemeiată a detenției sale; faptul că el nu a beneficiat de remedii eficiente să conteste legalitatea detenției sale precum și faptul că în timpul detenției nu i s-a permis comunicarea cu familia sa.

Încălcarea articolului 5 § 1( ilegalitatea detenției):

În comentariile sale, Guvernul Ucrainei a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește plîngerea sa cu privire la arest. Guvernul a susținut că instanța de judecată națională a recunoscut ilegalitatea arestului reclamantului în această perioadă. Această recunoaștere a oferit reclamantului posibilitatea de a solicita despăgubiri în conformitate cu Codul civil al Ucrainei și Legea despăgubirilor.

La rîndul său, Curtea a menționat că o problemă similară a fost constatată în cazurile Lopatin și Medvedsky c. Ucrainei (cererea nr. 2278/03 și 6222/03) și Savin c. Ucrainei (cererea nr. 34725/08) stabilindu-se că remediile în cauzele date nu puteau fi considerate efective în circumstanțele descrise. În aceste cazuri, Curtea a constatat că autoritățile naționale au recunoscut tardiv ilegalitatea arestului reclamanților. În opinia Curții, o astfel de recunoaștere tardivă a ilegalității arestului n-a privat reclamanții de statutul lor de victimă. Însă, circumstanțele cauzei Orlovskiy v Ucraina sînt semnificativ diferite față de precedentele spețe.

În primul rînd, în această speță Curtea a observat că ilegalitatea arestului reclamantului a fost recunoscută prompt de către instanța de judecată națională. Iar, în al doilea rînd, arestul ilegal al reclamantului a avut loc de la 28 iulie 2006, adică după intrarea în vigoare a Codului civil, cît și amendamentelor la Legea Despăgubirilor (…).Curtea a considerat că, în acest caz, Guvernul a îndeplinit sarcina sa probatorie. Avînd în vedere că reclamantul nici n-a încercat să utilizeze remediile interne existente, Curtea în această speță nu a fost pregătită să evalueze argumentul reclamantului privind durata excesivă și aplicarea tardivă a remediului existent.

Curtea reiterează că existența unor simple îndoieli cu privire la perspectivele de succes a unui anumit remediu care nu este evident inutil, nu constituie un motiv valabil pentru neepuizarea căilor de recurs interne (a se vedea Vorobyeva c. Ucraina (cererea nr. 27517 02).

Prin urmare, Curtea a susținut că o parte a cererii formulate de reclamant cu privire la ilegalitatea arestului său în perioada 28 iulie –1 august 2006 trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu articolul 35 § 1 al Convenției.

Cît privește arestul său din 19 februarie și pînă la 18 martie 2009, Guvernul a susținut că arestarea reclamantului în perioada sus-menționată a fost legală, și că reclamantul a fost ținut în arest deoarece dosarul său penal a fost transmis instanței de judecată.

Curtea a observat că acest arest al reclamantului a fost justificat exclusiv de faptul că dosarul era transmis în instanța de judecată pentru examinare. Cu toate acestea, nu a fost pronunțată nici o decizie de autorizare a acestui arest. Curtea a menționat că practica de a menține inculpații în arest fără un temei juridic specific sau norme clare care reglementează situația lor este incompatibilă cu principiile securității juridice și protecția împotriva arbitrarului, care sunt unanim recunoscute prin prisma Convenției și statului de drept.

Avînd în vedere considerațiile de mai sus, Curtea a concluzionat că arestul reclamantului în această perioadă a fost ilegal.

Încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție privind durata excesivă a arestului său:

Guvernul Ucrainei a contestat alegațiile reclamantului și a susținut faptul că avînd în vedere circumstanțele cauzei (în special gravitatea acuzațiilor împotriva reclamantului și complexitatea cauzei n-a avut loc încălcarea articolului 5 § 3. Guvernul Ucrainei a subliniat, în special, că procedurile împotriva reclamantului a fost legate de alte acțiuni împotriva altor șaisprezece persoane. Guvernul s-a referit la numărul mare de acțiuni de investigație întreprinse în cursul anchetei pre-judiciare și un număr mare de audieri desfășurate în cursul procesului. Unele audieri au necesitat amînări din cauza stării de sănătate a inculpaților și a avocaților, precum și din cauza absenței unor inculpați și martori.

Curtea însă a notat că perioada care trebuie luată în considerare a început la 28.07.2006 (data arestării reclamantului) și s-a încheiat la 18.10.2011 (data la care reclamantul a fost condamnat de prima instanță). Prin urmare, detenția reclamantului a durat mai mult de cinci ani și două luni.

În speță, în mai multe rînduri instanțele naționale au examinat dacă reclamantul ar trebui să rămînă în detenție. Cu toate acestea, în deciziile lor, instanțele judecătorești naționale nu au analizat situația reclamantului în detaliu, folosind doar limbaj stereotip, fără a aborda elementele specifice ale cauzei examinate. Astfel, prin evaluarea deciziilor instanțelor judecătorești naționale în lumina principiilor dezvoltate în jurisprudența sa, Curtea a susținut că autoritățile naționale nu au prezentat în deciziile sale justificarea arestului reclamantului pentru o perioadă atît de îndelungată.

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că a avut loc o violare a articolului 5 § 3 din Convenție.

Încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție, despre lipsa recursului efectiv prin care să se examineze legalitatea arestului său după finalizarea anchetei preventive.

Guvernul a susținut că reclamantul a avut două căi eficiente de atac în situația lui: de a depune apel împotriva mandatului de deținere în arest preventiv și să depună cereri de eliberare. Reclamantul însuși a beneficiat de aceste două căi de atac, doar că apelul său și obiecțiile sale au fost respinse de instanțele naționale.

Curtea a observat că pentru a decide cu privire la continuarea arestului reclamantului și cererea sa de eliberare, Curtea de Apel nu a prevăzut nici un răspuns la argumentele specifice reclamantului despre eliberare și nici motivele continuării arestului. Astfel, Curtea a notat că instanța națională nu a emis o decizie motivată care să justifice prelungirea arestului reclamantului. Aceasta a considerat că, prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 în acest sens.

Plîngerile reclamantului privind încălcarea articolului 8 și articolului 13 din Convenție au fost declarate inadmisibile, în temeiul articolului 35 § § 1 și 4 din Convenție.

Curtea a decis, în temeiul art.41 din Convenţie să acorde reclamantului suma de 4000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Actualmente, hotărîrea este disponibilă doar în limba engleză şi poate fi accesată pe pagina web a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Articole relaționate

Etichete

Distribuie