Cașu v. Republica Moldova

La 1 octombrie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat hotărârea în cauza Cașu v. Republica Moldova (nr. 75524/13).

La 3 februarie 2012 reclamanta (care avea 15 ani și 7 luni la acel moment) a fost reținută, existând suspiciuni cu privire la participarea ei într-un atac asupra unei persoane, soldat cu deces. La 4 februarie 2012 procurorul a înaintat la Judecătoria Râșcani un demers cu privire la aplicarea arestului preventiv în privința reclamantei, invocând, în general, că ea nu era căsătorită, nu avea o ocupație permanentă, putea să se eschiveze de la urmărire penală și să intervină în investigațiile în curs de desfășurare. În aceeași zi a fost emis un mandat de arest pe numele reclamantei pentru treizeci de zile. În instanță, reclamanta a susținut că nu avea nici o intenție de eschivare și că era dispusă să coopereze cu autoritățile naționale, solicitând să fie plasată în arest la domiciliu. Cu toate acestea, ea a fost plasată în arest preventiv în Penitenciarul nr. 13 din Chișinău.

Ulterior, de câteva ori, procurorul a înaintat demersuri cu privire la prelungirea arestului preventiv, reiterând aceleași motive. La 4 martie 2012, 29 martie 2012 și 27 aprilie 2012 instanța de judecată a dispus prelungirea arestului a câte treizeci de zile, bazându-se pe aceleași motive și utilizând același text al încheierii. La 17 mai 2012 cauza a fost transmisă spre examinare la Judecătoria Centru. În continuare, arestul reclamantei a fost prelungit de câteva ori a câte nouăzeci de zile, la demersurile procurorului în baza acelorași temeiuri. Recursurile reclamantei în acest sens au fost respinse de către Curtea de Apel Chișinău. Reclamanta a fost eliberată din detenție la 24 noiembrie 2013. Printr-o hotărâre din 30 iunie 2014 reclamanta a fost condamnată la șase ani și opt luni de închisoare. Procesul penal este încă pendinte.

În fața Curții, reclamanta s-a plâns în baza Articolului 5 § 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare „Convenția”), invocând faptul că instanțele naționale nu oferiseră motive suficiente pentru a o plasa în custodia statului și pentru a-i prelungi detenția.

Ținând cont de circumstanțele de fapt ale cauzei, Curtea a notat că reclamanta fusese deținută în mod repetat, de fiecare dată în baza acelorași motive, pentru aproape douăzeci de luni. Motivele păreau a fi pur și simplu parafrazate din Codul de procedură penală, fără a fi explicat cum anume ele erau aplicabile speței. Instanțele nu au explicat de ce ele considerau că reclamanta s-ar fi eschivat de la organele de anchetă sau ar fi comis din nou o infracțiune, și nici nu au explicat cum reclamanta ar fi putut falsifica probele ori influența martorii. Prelungirea automată și „la indigo” a detenției reclamantei a fost demonstrată, în continuare, prin primele încheieri (din martie și aprilie 2012), în conținutul cărora instanțele au utilizat același text. În plus, Curtea a observat că detenția reclamantei pentru aproape douăzeci de luni a fost contrară articolului 186 § 4 din Codul de procedură penală, care limita durata arestului preventiv al minorilor la patru luni. În acest context, Curtea a concluzionat că detenția reclamantei a fost excesiv de lungă, aceasta nebazându-se pe motive relevante și suficiente, și a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 5 § 3 din Convenție. În final, Curtea a acordat reclamantei 3000 de euro pentru prejudiciul moral suferit.

Actualmente hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.